Dacă înăuntrul vârtejului de culori era o nespus de iritantă gălăgie, ce părea să fie
făcută chiar de vocile din capul meu, aici totul e negru; și e liniște, o liniște tulburător de
silențioasă.
— Cum s-a întâmplat așa ceva?se răstește o voce piperată de nervi.
— Nu am habar! Taisia m-a asigurat că a luat cartea înapoi cu ea, așa că am crezut-o
pe cuvânt și nu am mai verificat.
— Orice s-ar fi întâmplat, Osiris, trebuie reparat! Îți dai seama de gravitatea situației?
Cartea e în universul greșit, iar oricine o poate folosi, chiar și fără să vrea, ca acum…
— Dar, totuși, nu cred că a fost o coincidență!
— Ce te face să spui asta?
— Ea, spune și-mi dau seama că indică înspre mine, are niște vibrații aparte, doar
gândește-te! A trecut nevătămată prin Portal!
Liniștea domnește din nou.
— Nu știu ce să cred. Dar Portalurile sunt instabile, trebuie să fim cu ochii pe ele!
Portaluri?
Ce portaluri? Unde sunt? Ce se întâmplă?!
O voce subțire de femeie se strecoară printre pereții camerei, îndemnându-i pe cei
doi să coboare la parter. Și fac întocmai.
Îmi deschid violent pleoapele, iar ochii îmi ies din orbite când mă uit pe fereastră și
zăresc șase sori aliniați deasupra mea, pe cer. Inima începe să mi se zvârcolească în piept,
vibrându-mi în tot corpul.Ating cu privirea restul camerei și simt că rămân fără aer când
constat că sunt în camera mea, cu aceeași vedere la o grădină mult mai îngrijită, în mijlocul

căreia șede un foișor, iarba fiind presărată, din loc în loc, cu diferite statuete. Și nu
mică mi-e mirarea când zăresc chiar și câteva morminte de marmură albă. Vreau să urlu!
Stau într-un pat cu baldachin, înconjurat de o perdea vaporoasă, de culoarea nopții.
Mai analizez puțin încăperea și constat cu o uimire amestecată cu teamă că mobila este
identică cu cea pe care au donat-o părinții mei când ne-am mutat. Este din lemn masiv,
atent îngrijită, în stil vechi, bineînțeles, dar cu gust, integrându-se perfect în armonia
camerei. O pereche de draperii de catifea neagră curge în valuri de la fereastră, măturând
parchetul decolorat. Față în față cu patul, se află o oglindă imensă, în care-mi văd reflexia.
Sunt cam trasă la față, iar părul îmi stă în toate direcțiile.
Și cred că țip pe bune când observ reflexia siluetei înalte din colțul dormitorului!
Ne holbăm unul la altul pentru minute bune.

Pielea-i într-o nuanță neobișnuit de albă reflectă simandicos razele soarelui, bine, ale
tuturor sorilor, care au culori diferite. Ochii săi de un verde crud se plimbă atent peste
mine. Își trece distras o mână prin părul asemenea cărbunelui, dându-l pe spate.
Decide să spargă tăcerea, spulberând atmosfera presantă:
— Ai auzit vreodată de Cele Patru Universuri?
Dau din cap în semn negativ. Aș vrea să-l întreb cine e și unde sunt, dar pare pornit
să își termine ideea începută.
Îl admir, așa, scăldat în raze de lumină. Trăsăturile sale ce par sculptate în marmură
se înseninează puțin, părând că nu vrea să mă sperie. Se mișcă, veșmintele lui vaporoase
agitându-se în urma sa. Se așează pe fotoliul din stânga patului.
— Când lumea a fost creată, toate creaturile viețuiau în același Univers, care nu avea
neapărat un nume. Dar, odată cu trecerea timpului, creaturile au început să se dușmă-
nească între ele. Vampirii și vârcolacii, oamenii și sufletele… Așa că zeii au trebuit să
remedieze situația, divizând Universul în patru Universuri mai mici. Cel al Prezentului,
al oamenilor. Cel al Trecutului, al vampirilor. Cel al Viitorului, al vârcolacilor. Și Cel de
Dincolo, al sufletelor.
Îmi simt pulsul bubuindu-mi în urechi. Despre ce vorbește?
— Acum, te afli în lumea vampirilor. Cartea pe care ai găsit-o în acea bibliotecă era
un portal către lumea noastră.
Noastră?
— Adică, tu…?
Aprobă dintr-o mișcare a capului.
Cred că mă albesc la față mai ceva ca el. Observă asta și zice:
— Nu te teme, nu vreau să îți fac nici un rău, dar, momentan, trebuie să stai aici;
echilibrul universal a fost distrus, cartea aceea nu avea ce căuta acolo unde ai găsit-o! Iar
stabilitatea Portalurilor este și ea mișcată, iar până se liniștesc apele, trebuie să stai aici.
Ne-am permis să te studiem puțin, adică să aflăm câte ceva despre tine, rectifică atunci
când observă groaza ce îmi traversează chipul. După câte observi, ești în casa ta, dar din
trecut.
— Mă voi putea întoarce acasă? Părinții mei îmi vor observa lipsa!
— Nu vor observa nimic, Lilith. Îți voi și spune de ce!
Îmi știe numele, constat. Sunt aproape să-l întreb care este numele său, dar îmi aduc
aminte că bărbatul, vampirul, de mai devreme i s-a adresat cu „Osiris”.
— Fiecare creatură are câte o copie în neființă, iar atunci când persoana părăsește
universul natal, neființa ia formă sa și îi ia locul. Ceea ce poate părea un lucru bun, este,
de fapt, teribil! Pentru că ordinea universurilor este fisurată! Universul Prezentului și Cel
de Dincolo au câte o persoană în minus, iar Universul Trecutului are una în plus. Pentru
că neființele sunt doar niște umbre, niște imitații, nu pot trece drept persoane. Este o
situație amețitor de complicată!
— Nu mi-ai răspuns, mă voi întoarce acasă?
— Bineînțeles!
Răsuflu ușurată.
— Osiris, nu-i așa?
Aprobă.
— O să aștept să te îmbraci, apoi putem merge jos, să cunoști restul familiei.
Fiori reci îmi traversează șira spinării.
Se îndreaptă agale spre ieșire, veșmintele sale de culoare închisă fluturând în urma sa.
Inima îmi zvâcnește aproape dureros în miezul pieptului, lăsând o stare de panică
și frustrare să mă invadeze. Dar, oare, la ce se referea Osiris când a spus că faptul că mă
aflu aici nu este neapărat o coincidență? Cum adică vibrații aparte? Ce mai vrea și asta să
însemne?
Îmi frec absentă spațiul dintre ochi. Carevasăzică, acum o fantomă, mă rog, un suflet
se plimbă prin universul meu, se dă drept mine, trăiește viața mea. Iar eu sunt blocată aici,
în lumea aceasta dată peste cap, care mă cam înspăimântă.Inspir adânc, având intenția
eșuată de a mă calma. Observ un rând de haine specifice perioadei în care mă aflu, lăsate
pe un scaun tapițat cu un material sângeriu.
Sângeriu.
O, Doamne! Eu mă aflu în universul băutorilor de sânge. Eu! O persoană care are
așa ceva! Cu toate că Osiris m-a asigurat că nu vrea să-mi facă rău, de unde știu că ceilalți
vampiri nu au alte intenții?
Mă ridic din patul neobișnuit de moale și iau în brațe mormanul de haine de pe
scaun. Analizez atent rochia cu corset perfect lucrată. Făcută dintr-un material verde-pă-
dure, aceasta este brodată cu fir de aur țesut dibaci, împăienjenind mânecile lărguțe în
partea de jos, făcute special pentru a acoperi palmele. O îmbrac, reușind cu greu să-i
închei cordonul împletit pe tot spatele.
Mă analizez în oglindă. Rochia curge lin, până ce atinge podeaua. Poalele încărcate
sunt brodate cu dantelă neagră, făurită într-o împletitură complicată. Îmi arunc privirea
peste ghetele din piele întoarsă neagră, fără toc, menite să-mi ajungă până sub genunchi.
Sincer, mă simt atât de ciudat în aceste veșminte…felul în care atârnă vaporoase în urma
mea, faptul că ghetele nu scot nici măcar un sunet pe podeaua scârțâitoare!Îmi las părul
să atârne liber pe spate, după ce-l pieptăn cu o perie din lemn lucios…și îmi iau inima-n
dinți, răsucind mânerul ușii groase.
Față-n față cu mine, îl găsesc pe Osiris. Stă nemișcat, ca și cum nu ar fi nimic mai
mult decât o statuie de marmură. Se apleacă ușor în fața mea, în ideea unei reverențe,
apoi mă îndeamnă să-i cuprind brațul și plecăm pe holurile fantomatice ale conacului.
Peste tot sunt fel de fel de tablouri ce înfățișează persoane misterioase, cu iriși stacojii
sau de culoarea cărbunelui, a căror privire pare că te urmărește chiar și după ce treci de
portretele acestora. Majoritatea sunt îmbrăcați în straie sofisticate, ceva în genul a ceea ce
port eu acum, chiar mai extravagante!
Pereții sunt văruiți într-o nuanță ștearsă de gri, venind în perfectă armonie cu parchetul de cam aceeași culoare.După un labirint de-a dreptul amețitor de coridoare, ajungem la două seturi de trepte, făcute pentru a se întâlni într-un loc, urmând să se continue
cu un singur șir de scări din lemn. Ne apropiem de ceva ce pare o grandioasă cameră
de zi. Deasupra acesteia, deasupra noastră, atârnă un candelabru gigantic, cu lumânări,
majoritatea aprinse. În mijlocul camerei tronează o orgă impresionantă, cu două seturi
de clape, pe scaunul căreia stă o fetiță scundă, ce-și plimbă degetele peste claviatură,
cântând lin ceva din mintea ei. Într-un colț al încăperii, este o altă fetiță, ce-i seamănă leit
primeia, fiindu-mi greu să cred că nu sunt una și aceeași persoană. Sunt gemene, constat.
Ce-a de-a doua se joacă cu o pisică neagră…ca noaptea. Singurul lucru care mă asigură
că animăluțul este cu adevărat în colțul acela întunecos, este licărul aprins al ochilor săi
de culoarea cerului văratic, lipsit de nori. Fata învârte câteva sticluțe cu lichide de diferite
nuanțe, amestecându-le din când în când.
Stând pe un fotoliu-balansoar roșu închis-închis, silueta unei femei subțiri mă analizează din cap până în picioare. În mână ține un pahar de cristal, dar mâinile ei osoase,
terminate cu unghii lungi și ascuțite, vopsite în negru, acoperă întru-totul conținutul.
Rochia-i neagră, împânzită de dantelă, îi vine strâmtă în partea de sus a corpului, devenind vaporoasă de la genunchi în jos, acoperindu-i parțial pantofii cu toc înalt, lucioși.
Are ochii leiți cu ai lui Osiris, deci nu pot decât să presupun că este mama lui. Asta, și
faptul că seamănă destul de mult.
În spatele fotoliului femeii se află o terasă mare, împrejmuită de-o balustradă sculptată frumos, de care stau rezemați doi bărbați. Unul pare mai în vârstă, dar nu trecut de
treizeci de ani, ceea ce cred că este cu totul și cu totul neadevărat. Și un alt vampir mai
tânăr.
Ambii sunt îmbrăcați în costume, cel bătrân având unul în dungi, iar celălalt unul
simplu, maro, la care-i lipsește sacoul, lăsând la vedere doar o vestă, în buzunarul căreia
se află un ceas al cărui lanț iese pe afară. Sunt sigură că este din aur.
Cel tânăr îi zâmbește ștrengărește lui Osiris. Îl simt încordându-se lângă mine.
— Lilith, ei sunt familia mea, dă Osiris răspunsuri întrebărilor mele, într-un final.
Ea este Amith, zice și indică fetița de la orgă, iar ea e geamăna ei, Taisia, și animalul ei de
suflet, pisica neagră, Morticia.
Le analizez pe fetele palide, iar ele fac la fel cu mine.
— Ea e mama, continuă el, Jacqueline. Cel de acolo e tata, spune și arată spre vampirul în costum cu dungi, care se apropie de noi, Daemon…și el e…vărul meu…Anton.
— Plăcerea mea, ma cherie!zice Anton și se apleacă pentru a-și lipi buzele reci de
mâna mea tremurândă. Îi simt colții ascuțiți stăruind pe pielea mea și îmi trag numaidecât mâna.
Osiris mă trage în spatele lui.
— Lasă politețurile, vere! Nu-ți stau în fire!zice acesta în batjocură, iar eu înțeleg că
între cei doi sunt niște tensiuni.
Jacqueline își flutură mâna înspre mine, din spatele lui Anton, în semn de „nu contează, stai calmă”, iar asta mă mai liniștește puțin.
Anton ignoră avertismentul mascat al lui Osiris și zice:
— Cum ziceam, ma cherie, iar apelativul mă enervează, tu ești marea minune care
a trecut nevătămată prin portal? Fascinant! Spune-mi mai multe despre tine și despre
lumea ta!
— Gata cu interogatoriul, Anton, lasă fata-n pace!intervine Jacqueline.
Mâna osoasă și rece a acesteia se încolăcește pe încheietura mea și mă trage în
bucătărie.
Se fâstâcește pe lângă mine.
— Lilith…frumos nume, cu însemnătate mare pentru noi, știai? Ai grijă cu Anton!
Ah, un nemernic deghizat frumos! Dac-ai ști! Oricum, sunt sigură că fiul meu va avea
grijă de tine, te consideră grija lui, pentru că se consideră pe el responsabil de venirea ta
88 Vâlcea literară • Anul III, nr. 4 (10)
aici. Se consideră vinovat pentru echilibrul stricat. Ți-a povestit despre catastrofa care s-a
întâmplat când creaturile călătoreau libere prin universuri?
— Nu.
— Mai de mult, acum vreo cinci sute de ani, spune, iar eu îmi dau seama cât de
bătrână trebuie să fie vampirița cu piele de porțelan prinsă în corpul acesta fraged,
Adunarea Cerească,mai exact, consiliul creaturilor reprezentat de câte o persoana din
fiecare univers, a decis să permită trecerea liberă prin Portaluri, lucru care fusese interzis
cu desăvârșire de către mai marii zei. Vezi tu, Lilith, echilibrul e ceva sofisticat și fragil,
foarte ușor de distrus, iar el este pus în pericol de trecerea ta aici, gândește-te cât de fisurat
era acesta atunci! Cum ziceam, fiecare Portal este strâns legat de un element și o culoare.
Focul vulcanilor topea tot ce prindea în erupțiile tot mai dese, din cauza Universului
Trecutului, care revendică roșul. Aerul devenea irespirabil din cauza Universului
Viitorului, care revendică safiriul deschis. Apele se învolburau înfiorător de periculos din
cauza Universului Prezentului, care revendică albastrul închis. Iar cutremurele spărgeau
pământul, din cauza Universului de Dincolo, care revendică negrul. Cei care au reușit
până la urmă a fereca Portalurile, au murit, copleșiți de puterea lor mult prea mare, așa
ca nimeni nu ar ști cum să reacționeze în cazul în care așa ceva s-ar întâmpla din nou,
pentru că nimeni nu ar ști cum să se descurce cu așa ceva, zice, iar mie mi se face pielea
de găină.
Ochii de culoarea naturii ai lui Jacqueline mă analizează atent. Lucru pe care-l fac,
de asemenea, și eu. Gulerul înalt al rochiei îi acoperă aproape tot gâtul, lăsând la lumină
doar un pandantiv în formă de romb, roșu și foarte zgâriat. Mă uit cu atenție la acesta
și ochii mi se fac cât cepele când observ că și el se uită la mine. Mă dau doi pași mai în
spate, iar expresia femeii trece de la nedumerire la un soi de luminare când își dă seama
de motivul spaimei mele. Ochii sticloși îi lucesc.
— Oh, stai calmă, nu este decât Anubis! Fratele înghețat al lui Osiris…vezi tu,
Anubis a murit, dar dat fiind faptul că l-am găsit la timp, l-am putut îngheța pentru a-i
transplanta sufletul în acest pandantiv. Acolo, spune și zgâlțâie chestia, este o întreagă
lume! Anubis poate trăi în voie acolo.
Dumnezeule mare! OK, chestia asta cu vampirii începe să devină mult, mult prea
mult pentru mine!
— Drăguț, schițez o grimasă ce vrea să semene cu un zâmbet.
— Ce ai zice dacă ai vizita împrejurimile?
— De ce nu?
Aș fi tentată să refuz, dar chiar nu vreau să-i enervez pe vampirii ăștia care-și țin fiul
mort într-un pandantiv.Jacqueline merge, ba nu, plutește, până în spatele lui Osiris, care
stă rigid, și-și atinge mâna firavă ca o pânză albă de păianjen de umărul lui. Acesta se
întoarce numaidecât.
— Oaspetele nostru dorește să vadă împrejurimile.
Mă irită faptul că Jacqueline o spune ca și cum eu aș fi impus să fiu plimbată. Pentru
că se vede că sunt o povară pentru Osiris – la naiba, pentru toată familia – dar acesta nu
face decât să se uite plictisit. Ceva l-a indispus. Părea mai binevoitor mai devreme, asta
dacă vampirii pot fi binevoitori.
— Taisia, Amith, rostește el, iar fetele își ridică ochii ca la comandă înspre fratele lor
mai mare. Am nevoie să o duceți pe Lilith la plimbare. Fără chestii prea intense!ultima
propoziție o spune pe un ton amenințător, în schimb primind o aprobare solemnă din
cap. Nimic dubios, stați departe de reședința Montogometry!
Toate siluetele din încăpere devin bățoase la auzul ultimului cuvânt rostit de Osiris
– Montogometry. Ce-o mai fi însemnând și asta…
— Înțeles, aprobă una dintre gemene, nu-mi pot da seama care.
Pleacă amândouă, mergând la pas. Mă îndrept spre acestea cu pași mari atunci când
îmi dau seama că nu mă vor aștepta sau chema după ele. Taisia, cred, împinge cu putere
în ușa din lemn masiv sculptată, lăsând loc luminii.