Sonetul visului de toamnă

Când m-am decis în vis să te-ntâlnesc,

deja mă întrebasem până unde

și cât în suflet ți-aș putea pătrunde,

ca pe de-a-ntregul să te stăpânesc.

 

Ți-ngăduiam să pleci, deși știam

c-așa cum e pentru albine stupul,

ți-e casă numai pentru mine, trupul,

și mă simțeam în el ca-un cal în ham.

 

Erai ca marea clocotind de valuri

sau un râu ce nu-ncăpea-ntre maluri,

că apele-i la vale-o luau puhoi

 

când norii-n ele se goleau de ploi

precum de struguri viile pe dealuri

și vin se visa mustul în butoi…

 

 

Sonetul timpului lipsă

De-aș ști că nu-s uscate și sterile,

aș face anul cu un timp mai lung,

ca să te mai iubesc la fel n-ajung,

chiar dacă și din nopți mi-aș face zile.

 

Când îmi lipsește orișice secundă,

să-mi pot trăi tot visul uneori,

e ca albina-n viața unei flori

ce capătă miros dar nu-i fecundă.

 

Vreau să-i adaug unui an minutul

în care să vorbească-ncepe mutul,

ori ora ce te face să te miri

 

că-n ochiul unui orb răsar priviri,

sau clipa-n care își plătesc tributul

anual supușii marilor emiri…

 

 

Sonetul iubirii ca îngânare a sufletelor

Atât de-apropiați, că ne desparte

de-un timp, decât tăcerea dintre noi,

suntem ca tâlcurile-a două foi,

față și verso, din aceeași carte.

 

De vrei, auzi cum trupul ți se-ngână

cu umbra precum pașii cu un drum

sau ca o flacără cu propriul fum

și noi atunci când mergem mână-n mână…

 

Te uită cum se-ngână-un deal cu șesul

la fel ca vorbele cu înțelesul,

ca oxigenul pur cu un plămân

 

sau ca supusul cu al lui stăpân

și-ai să-nțelegi de ce ți-am fost alesul

și dat mi-e doar cu tine să mă-ngân!..

 

 

Sonetul femeii din oglindă

De nu erai, eu te-aș fi inventat,

deși, din piatra cea mai prețioasă

de te ciopleam, nu te brodeam frumoasă

cum Dumnezeu din carne te-a-ntrupat.

 

Pe față, după zâmbet și sărut,

ți-aș fi croit, pe nimerite, gura

încet, iar ochii, după uitătura

cu care-n ceață m-ai recunoscut.

 

E-atâta liniște încât, ca banii,

foșnesc în clipa când ți-i număr, anii,

și-aud cum, ca oricare om, mă mir

 

că azi miros cu mult mai abitir,

deși-nfloresc în toamnă, iar, castanii,

decât imperialul trandafir…