Sunt toți copacii încărcați de frunză,

muniția de toamnă e întreagă,

și-n prăbușirea prea adânc ascunsă

o mână tristă s-a decis să tragă.

 

Un singur gest mai trebuie în clipa

abia legată de un fir subțire,

și păsările lumii cu aripa

mai țin acest frunzar în năruire.

……………………………………………………………

 

Cocoși și gâște, rândunici și rațe,

se duc de-aici, să nu cumva să vadă

cum noi cu toate frunzele în brațe

ne pregătim de cea dintâi zăpadă

Adrian Păunescu-Toamna ca revanșă… 

În avancronică, patru evenimente…

  • Mai stați pe pământ un timp.
  • Între dințatele roți/ale Carului

Priveam munții

și ne hrăneam cu această priveliște.

În timp ce roțile stelelor

ne măcinau mărunt

ca să fim/ușori la plecare.

Gabriela Melinescu – Îngerul ne-a adus o veste bună. 

 

Nu, nu! Vestea n-a fost bună, ea îndoliază cultura română. La îngeri, s-a ridicat, marți, 15 octombrie, Gabriela Melinescu, una dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoare din România. S-a urcat la Ceruri, chemată poate de vocea care-i amintea an de an… „A venit toamna/ acoperă-mi inima cu ceva/cu umbra unui copac/sau mai bine cu umbra ta…”

În anii ‘70, între Nichita Stănescu și Gabriela Melinescu a fost o iubire mistuitoare. Nichita Stănescu mărturisește:”Am avut și eu o mare iubire totală, dusă, nu până la capăt, ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperații și eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relația mea cu Gabriela o poveste de dragoste irepetabilă. „Dar cine a fost Gabriela Melinescu? „… a făcut parte din generația de aur de scriitori care a reînviat poezia ce murise în perioada stalinistă. […]Pe lângă talent și frumusețe, avea o inteligență artistică ce a făcut-o să scrie cărți speciale.” -Mircea Dinescu. Debutează cu volumul de poezii Ceremonie de iarnă (1965), făcând parte din primul val al generației 60, publicată în faimoasa colecție Luceafărul:Nichita Stănescu (1960), Cezar Baltag (1960), Ilie Constantin (1960), Constanța Buzea (1963), Ion Alexandru (1964), Marin Sorescu (1964), Adrian Păunescu (1965). Toți aceștia scriu de-acum versuri în Ceruri și le citesc în cenaclu cu îngerii.

  • Revista Vatra a împlinit 130 de ani de la prima apariție. Este una dintre cele mai longevive și importante reviste de cultură din România. Primul număr a apărut la București, de la 1ianuarie La conducerea ei s-au aflat I. L. Caragiale, Ioan Slavici și George Coșbuc. Vivat, crescat, floreat…!
  • La Satu Mare, în aceste zile se desfășoară Zilele culturale Poesis, ediția a XXXIV-a, în organizarea echipei de la revista Poesis, fondator și redactor-șef George Vulturescu.
  • Joia, în prima jumătate a lunii octombrie, este ziua tradițională în care se anunță câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură. Joi, 10 octombrie, anul acesta, Academia Suedeză Regală de Științe a făcut public numele celei mai recente laureate:Han Kang. Nobelul pentru Literatură câștigat de Han Kang a fost o surpriză pentru toată lumea, și pentru ea insăși. Casele de pariuri o plasau pe autoarea din Coreea de Sud pe la mijlocul listei de 81 de autori, cu o cotă de 33/1, mai puțin încurajatoare decât cele ocupate de Can Xue (10/1), Haruki Murakami (14/1), Margaret Atwood (16/1) și mulți alții (inclusiv Mircea Cărtărescu, cu 25/1.

Pe de altă parte, Han era mai cunoscută decât multe nume de pe lista aia de nobelizați. Romanul Vegetariana, publicat în Coreea de Sud în 2007 cu un succes inițial modest, devenise un fenomen global, după ce fusese tradus în engleză și luase în 2016 Premiul Man Booker International. Până și în România, Han este prezentă cu trei titluri, publicate la Editura Art. Dar surpriza rămâne. La 54 de ani, Han Kang (născută în 1970) este încă prea tânără pentru standardele Nobelului. Premiile din ultimii șapte ani au alternat autorii cu autoarele. Juriul își anunțase intenția de a premia autori cât mai diverși geografic și cultural. Așa că anul acesta era probabil ca premiul să fie acordat 1) unei scriitoare 2) din Asia sau Africa. N-a ajuns în China la Can Xue, a ajuns în Coreea de Sud, la Han Kang -”pentru proza ei de mare intensitate poetică, în care sunt înfățișate traume istorice și care expune fragilitatea vieții umane.”Prima scriitoare sud-coreeană laureată a Premiului Nobel-și, de fapt, prima scriitoare provenită din Asia-, Han Kang este cea de-a optsprezecea femeie care primește acest premiu. Cu mâna am tras prima revistă România literară, nr.38. Rememorarea lui Nicolae

Manolescu a trecut la un alt nivel. Sunt reproduse articole din numere anterioare ale revistei. Aici recitim povestirea și romanul, dar și Craii de Curtea-Veche, din nou la modă. Despre modul în care corectitudinea politică manipulează și falsifică literatura am mai discutat. Alexandru Călinescu este mirat, și noi, de adaptarea unor texte celebre ale basmelor în:basme de tip nou. Formula „povești de adormit copiii”este anacronică. Poveștile trebuie, dimpotrivă, să-i țină treji și sa-i pregătească pentru intrarea în lumea nouă. Este rândul lui Dosoftei să intre în vizorul lui Vasile Spiridon în rubrica sa de istorie literară:cometa din zodia cancerului. Mitropolitul Dosoftei a fost mult mai mult decât „deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel”, așa cum îl considera Ion Neculce. Dosoftei reține atenția posterității, și la patru sute de ani de la naștere, și prin harul poetic întemeietor de limbă. Dialogul lui Cristian Pătrășconiu cu Teodor Baconschi pleacă de la o carte a celui din urmă, în care se răspunde la „ce e averea bunei educații și cum poate fi sporită”. Constantin Geambașu, la centenar, scrie medalionul:Zbigniew Herbert-poet al compătimirii (1924-1998). Cităm:”Prea bătrân pentru a mai purta arma și a lupta cu alții-/din generozitate mi s-a desemnat rolul secundar de cronicar…” Pe Ioan Stanomir îl bântuie:Demonii și neliniștea rusă. Citim revista și rămânem neliniștiți și gânditori…

În editorialul Estivale, revista Steaua Ovidiu Pecican încrucișează condeiul (nu… spada), cu Ion Simuț, având oareșce polițe de plătit. După acest duel nu știm dacă s-a stins ecoul disputei sau el va continua… Dintr-o haltă părăsită…, Cassian Maria Spiridon pleacă în versuri: „în călcâiul lui Ahile simt durerea cumulată din loviturile primite în lungi anchete însoțite de bastoane/ cu înțelegerea Nirvanei mi le-am asumat…” Cronica literară: În ce direcție este capătul drumului, Victor Cubleșan cu o busolă critică plimbată prin Siberia de la capătul drumului, romanul scriitorului vâlcean Traian Dobrinescu, află povestea (noului) afaceristului român,… povestea modului în care s-a născut lumea pe care o pipăim astăzi. Este o carte care se citește ușor, plăcut și care este una dintre cele mai bune lecturi despre transformarea lumii comuniste. O carte de citit despre lumea noastră. Din creuzet-ul Alex Ștefănescu din citate, Hanna Bota extrage „Din volumul Convorbiri cu Alex Ștefănescu iese la suprafață nu doar criticul literar, nu doar literatul, nu specialistul, ci omul care, prin sinceritatea lui dezarmantă, își face imediat loc în inima cititorului.” Roxana Daniela Ajder, cu splendide acuarele, face ilustrația acestui număr. Convorbiri literare, nr.9, la Atitudini, ni-l prezintă pe Cassian Maria Spiridon și notațiile sale competente la opera teoretică a lui G. Călinescu. Aici glose la:Poezia realelor și Universul liric. Dacă prin Poezia realelor pornește de la o „răfuială”cu mentorul Junimii, pentru a-și argumenta călătoria critică întru înțelegerea tipologiei oamenilor creatori români, cu universul poeziei rămâne în atmosfera rarefiată a spiritului, oferind învățături celor care, fermecați de Muză, aspiră a se exprima liric, dacă sunt binecuvântați cu har, de a deveni astfel, cum rostește Kavafis, locuitori ai orașului ideilor. Surprinzător de actual și de tâlcuri este dialogul cu profesorul la Sorbona, Traian Sandu:Ceaușescu, un dictator ambiguu. La Ancheta revistei:Actualitatea junimismului, răspunde Iulian Boldea, care afirmă răspicat:”Lupta contra formelor fără fond își păstrează și azi actualitatea, în epoca în care trăim, a disoluției criteriilor, a inflației de semnificație și confuziei valorilor, o epocă în care direcția estetică pare pusă în umbră de relativismul accentuat al erei postmoderne.” Suntem atenți la considerațiile lui Mircea Martin, sub titlul:Pledoarie pentru o comunitate intelectuală. Reproducem un pasaj:”Preopinentul nostru nu trebuie să devină inamicul nostru și nici, cu atât mai puțin, inamic public. Nu e deloc obligatoriu ca adversarii noștri de idei să fie, cu toții, naivi sau neinformați sau neaveniți, dacă chiar nu ticăloși. Polemicele se sfârșesc, nu o dată, la noi, din păcate, cu demonizarea reciprocă a preopinenților. Comunitatea intelectuală poate constitui cadrulîn care cea mai acerbă politică să fie condusă astfel încât să se mențină în limitele civilizației și decenței, evitându-se ata- curile la persoană, acuzațiile imunde, limbajul vulgar. Dincolo de idiosincrazii, de orgolii înfierbântate, de luări de poziție ce par incompatibile, trebuie să rămână respectul pentru idee și pentru cuvântul scris sau rostit, trebuie să rămână respectul pentru celălalt ca mod de manifestare a respectului față de sine.”Nobile idei, frumoasă pledoarie!Dar în zadar… Aidoma unor corăbii sunt gândurile lui Gheorghe Grigurcu. Theodor Codreanu revine cu al doilea episod:Grigore Vieru și ontologia poetică a dorului. Decupăm:”Întoarcerea la Eminescu este a fiului rătăcitor, fiindcă orice intelectual român se califică sau se descalifică prin raportare față de Eminescu. Grigore Vieru observă «nu noi suntem hărăziți a-l judeca pe Eminescu ci invers: Eminescu să ne judece!»»Un spirit înnoitor al Universității ieșene și al revistei Viața româneasca a fost Mihai Ralea. Este medalionul lui Mircea Popa. Gheorghe Cliveti publică un nou serial: Sfârșitul tragic al lui N. Iorga și reaprinderea disputei dintre”tradiționaliști”și „moderniști”literari pe timpul anilor 1941-1948 (I). Pentru Daniel Cristea-Enache Marele histrion este Mihai Ursachi și poezia sa. O mostră:”Era un castel înecat în verdeață, /pe porțile negre sculptat un dragon/părând că de întotdeauna veghează/să nu intre lume străină în donjon.//Veneam de departe, albastru derviș, /și ostenit după șirul de ani, /purtam pe veșmânt și pe frunte înscriși/versete din Pali și psalmi din Coran.”La comentarii critice, Adrian Dinu Rachieru pune pe cântar: Dinastia Păunescu, iar la proză, Vasile Spiridon îl așază sub faldurile subconștientului pe Petru Dumitriu. Constantin Coroiu anunță trecerea a 125 de ani de la nașterePapa Hemingway în Cuba, a marelui prozator.Aceeași excelentă comPRESA REVISTELOR încheie această mereu remarcabilă revistă.

În Contemporanul, Nicolae Breban cu Revoluția anticulturală continuă confesiunile adunate sub titlul:Confesiuni violente. Avanpremiera editorială lansează pe Ioan-Aurel Pop cu Mișcarea de Unire cu România. Recurs -volumul de critică literară- este scris de Adrian Dinu Rachieru. Din judecata critică a autorului citim Reevaluări echidistante, articolul Constantinei Raveca Buleu. Daniel Cristea-Enache, în cronica:Poeme complexe, consideră un eveniment editorial apariția antologiei O sută și una de poezii, de Gabriela Melinescu. Cronica literară a lui Marius Miheț radiografiază patru scriitori: De la Murakami la Pessoa. Patru recitiri. La Polemice, Constantin Toader privește la:Orele astrale ale revoluției woke. Citim curioși Corespondență din Țara Sfântă de la Teșu Solomovici:Iuliu Maniu-”Drept între Popoare”?Remarcăm ținuta academică a publicației. Luceafărul de dimineață, nr. 8, are, pe prima și ultima pagină, reproduceri din picturile lui Henri de Toulouse-Lautrec și un medalion scris de Aurel Maria Baros. Gheorghe Glodeanu prezintă: Mircea Eliade, Opere (I); în continuare, Iulian Boldea citește versurile lui Virgil Mazilescu și relevă din poezia acestuia: Reveria ca insurgență. Virgil Mazilescu a fost un poet de o discreție absolută, a spus puțin despre poezia altora și nu s-a referit aproape deloc la propria poezie. Poezia lui este o diagramă a ezitării între contrarii: între viață și text, între vis și realitate. Gabriela Didin-Stroe detectează, ca un fizician, la Rebreanu: Dezintegrarea personajelor. Anastasia Dumitru face o sinteză a prezenței lui: Ovidiu, în legendele populare dobrogene. Ovidiu Pecican ne surprinde cu o inedită viziune a unei: Posada. Ideologie maghiară (noiembrie 1330).

Curtea de Argeș, nr.8, are, ca de obicei, o ținută de gală: ilustrații, hârtie și articole. Numărul debutează cu eseul academicianului Gheorghe Păun: Frontierele științei, din care reproducem: „Mai întâi, există inevitabile limite ale creșterii… Previziunile pesimiste nu s-au confirmat ad litteram, dar crize succesive au existat și stau mereu la orizont. Aici mă gândesc la ceva mai general, organic, dacă-mi este permis să folosesc un termen eminescian. Îmbătrânire. Declin. Domenii care se epuizează. Dacă nu apar domenii noi, compensatoare, apare stagnarea. Stagnarea în sinea ei nu este nici bună, nici rea, doar că în siajul ei vine viitorul și ne cere să ne plătim datoriile.” Cum se plătesc datoriile, ne luminează în același număr Dan D. Farcaș, în eseul Personalități pentru neuitare.

O privire la Orizont întâlnește, pe coperta-pagină, portretul lui Vladimir Tismăneanu și titlul Despre aventura ideilor. Cornel Ungureanu îi urează lui Viorel Marineasa-80. Despre aventura ideilor este dialogul lui Cristian Pătrășconiu cu Vladimir Tismăneanu. Bătălii pentru mințile oamenilor au existat totdeauna. Mintea umană este un depozit de idei, dar nu unul mort, ci un depozit viu, un muzeu viu. Un interviu vioi de trei pagini. Ancheta realizată de același Cristian Pătrășconiu testează pe repondenți:Visător/ realist? Nu poate trece nesemnalată cartea Originile romantismului, autor Isaiah Berlin, din prezentarea:Prelegeri definitorii, de Alexandru Oravițan. Îl citim atent pe Dan C. Mihăilescu în:Christian Crăciun dinadins pentru Nichita. Venise, cam demult, vremea unei reinterpretări în exegeza lui Nichita Stănescu. Cu: Sublima necumințenie, Radu Pavel Gheo ajunge la șase episoade din exegeza poeziei lui Alexandru Macedonski. Terminăm lectura cu Tur de orizont și Cronica măruntă. Popas și la Ramuri, nr.9. Editorialul lui Gabriel Coșoveanu atacă o temă stringentă:Omul nou și intelectual-perpetuă beligeranță? La răzlețe, Gheorghe Grigurcu ne destăinuie Viciul care ne îndeamnă lectura (I), în Lunga vară fierbinte a lui Nicolae Prelipceanu. La focus, Cristian Pătrășconiu citește la foc automat zece cărți de la Humanitas Fiction. Cronica literară a Gabrielei Gheorghișor are sub lupă, în Paradisul într-o ceașcă de cafea, volumul: Cealaltă cafea. Odă:notificare despre împăcarea sufletului cu trupul, de Ioan Radu Văcărescu și cartea lui Radu Florescu:Ritualuri de îmbătrânire a sufletului, în Le mal de- vivre. Un studiu elaborat, la gambitul lecturii, cu o bibliografie adecvată, găsim sub pana lui Gabriel Nedelea: Etape în definirea statutului intelectualului român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Gabriela Păsărin comentează:Jocul de-a statuia, de Günter Grass, în:Statui vivante-reprezentări subiective.

Editorialul lui Nicolae Prelipceanu, din Viața Românească, nr.9, intitulat:De la Cui îi pasă la Cui prodest are ca temă un subiect îngrijorător al actualității literare-excesul de laude al unor autori de comentarii critice, eicomenteazăscrieri modeste ori chiar penibile:”Or, gata obișnuiți cu aceste triste performanțe, câți dintre cei care scriu reușesc să se abțină de la compunerea unor ditirambi nemotivați de obiectul căruia îi sunt dedicați, însă motivați, în afara lui, de interese străine vreunei valori reale? În gazetele construite pe principiul micului grup care trebuie să se afirme, fautede mieux, vorba ceea, de obicei prin provincii, veți întâlni poeți mai mari decât Nichita Stănescu, critici mai mari decât

-Călinescu sau E. Lovinescu, prozatori mai mari decât Marin Preda sau Nicolae Breban și așa mai departe.”Semnalăm în sumarul revistei extinsul eseu al lui Bogdan Lefter, care răspunde la întrebarea: Ce fel de critic a fost Nicolae Manolescu? E o admirabilă descriere a acestui mare critic al literaturii noastre postbelice. Cităm: ”În ce privește «mitul» unui Nicolae Manolescu adulat de lumea literară și de publicul intelectual, mărturia mea nu-l confirmă: e o proiecție retrospectivă. Scrisul său era atașant, nu impozant. Și la fel se prezenta și omul, firesc, deschis, zâmbitor, comunicativ (până la un punct – însă nu- mi propun să psihologizez mai mult aici…).Între-pe de o parte-prețuire, recunoaștere, admirație și-pe de alta-adulație e o diferență! Cititorii-parteneri pe care Manolescu a știut să și-i cultive i-au putut parcurge cronicile și toată opera cu încântare, cu delicii, dar nu în extaz, adică fără discernământ.”Alexa Visarion, cu lumea teatrului său, rescrie Scrisoarea pierdută, printr-un comentariu provocat de Victor Pandolfi, care, la capitolul Caragiale și teatrul românesc, în Istoria teatrului universal, scrie:”…viziunea lui Caragiale despre lume este făcută dintr-un amestec de dispreț și compătimire, îmbinate cu o doză de duioșie, dublate de o nevoie intransigentă de judecată morală.”Prin 1984, Alexa Visarion așternuse niște rânduri și gânduri despre Adevărul lui Cațavencu, astă dată scrie despre Cetățeanul Turmentat. Hulit și aplaudat, contestat și aclamat, neînțeles decât în parte, întotdeauna sursa unor polemici aprinse, acest titan al literaturii române și-a încifrat întreaga operă într-o complexă ambiguitate de valențe. Dincolo de întâmplări și fapte, dincolo de cuvinte și situații, Caragiale naște cea mai burlesc–violentă-tragic-absurdă dintre comediile românești. Nu evităm studiul lui Liviu Bordaș:Mircea Eliade și contemporanii săi – Adrian Păunescu;poemele lui Marian Drăghici, cronicile semnate de Pavel Aretzu, Mircea V. Ciobanu, Christian Crăciun, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Tudorel Urian, Rodica Grigore și Liviu Ioan Stoiciu cu Revista revistelor.

Ultimul popas la revista Apostrof, din septembrie, care dedică o pagină luiAvram Iancu-Bicentenarul nașterii. Pentru aducere aminte reproducem rânduri din Keith Huchins: ”El nu a căutat niciodată libertatea pentru poporul său în detrimentul altui popor […], el s-a unit cu poporul său și a devenit conducătorul lui și, făcând aceasta, el a realizat în persoana sa o remarcabilă sinteză a inteligenței și idealismului și a forței aspre a umanității ultragiate.” (Avram Iancu și revoluția europeană de la 1848, 1987) șiOctavian Goga: 1) ”E prima noastră afirmare a ideii de libertate politică, cea dintâi campanie ostășească în războiul de neatârnare.” 2) ”Zeci de ani s-a plimbat mortul viu pe poienile dintre brazi, peste morminte unde dormeau lăncierii lui. Desculț, zdrențos, ca un rege Lear rătăcea Craiul Munților, cea mai înfricoșată icoană a dărăpănării unui popor chinuit. Pe la târguri sau pe câte o culme de deal se ivea făptura lui pribeagă. Moții alergau la el să-i atingă genunchii ca pe niște moaște și zdrențele lui ca o binecuvântare. Avram Iancu scotea un fluier de cireș și cânta marșul lui:Astăzi cu bucurie românilor veniți, Pe Iancu în câmpie cu toții îl însoțiți!… Țăranii știau cântecul atât de bine. În cadențele lui bătuseră pe hatmani și zdrobiseră odinioară legiunea cu chivărele cu cap de mort. Ca un cor din tragediile lui Sofocle înconjurau pe titanul căzut și plângeau…Într-o zi l-au găsit mort pe o bancă, cu fața întoarsă spre cer și l-au îngropat sub gorunul lui Horea la Țebea, cu o piatră albă la căpătâi, într-o groapă împrejmuită cu zăbrele sărace… Gorunul îl plouă de atunci cu frunze, țăranii îl cântă în balade la coarnele plugului, iar istoria noastră învață din religia lui…» (Avram Iancu, 1930)

Bine ar fi să învețe! Mihai Mustățea