Anita Beloiu debutează editorial în anul 2020 cu „Alb”, editura Coresi, urmat de volumul „Alb-Astru” (2023) la aceeași editură, prezentate la târgurile Bookfest și Gaudeamus din București. Poezia Anitei Beloiu se remarcă de la debut printr-o sinceritate neprotejată. De atunci ea a rămas mereu pe granița dintre literatură și alte manifestări artistice. Își ilustrează cărțile cu picturi originale, interesată de gravură, fotografie dar, să nu omitem, rutina prozaică a îndeletnicirii pentru existență, fidelă aceleiași nevoi de a înțelege lumea și fragilitățile dintre semeni. Aceste cărți nu ne fac să uităm alte preocupări ale autoarei: participă la crosul Coziei și alte probe pe care nu le câștigă dar ajunge la potou. Se cațără pe dealurile Jiblei, pentru a-și vizita cabana și a o hrăni pe Braica, o cățea cu multe povești vânătorești, amintind de scrierea lui Creangă „Ursul Păcălit de Vulpe”, iar vulpea este Braica. Explorează ținuturi exotice și pitorești.

Poezia este drept expresie a sentimentului primordial al lumii. Herodot spune că Homer și Hesiod le-au dăruit grecilor zeii. Heidegger spunea și el: „poezia ne naște zeii iar filosofia se pune apoi pe lucru explicându-i”. Limbajul poetic are o relație aparte, una cu totul particulară cu adevărul. Avem în față al doilea volum, cu un titlu derutant și echivoc „Alb Astru”. Ce să credem? Primul volum „Alb” este într-o constelație dar acesta prin anularea cratimei alb și astru devine albastru? Și retoric vorbind, unde este adevărul? În versurile volumului și în poezia de notație, în care cromatica specială și în plan simbolic bine structurat face din cartea Anitei Beloiu o apariție editorială insolită. Albastrul e culoarea dominantă a spațiului liric; e albastrul cel de toate zilele, iar „norii de unde se uită zeii sunt de hârtie albastră”; Albastrul, se știe, e culoarea simbolică a infinitului cerului, a mării, a perfecțiunii, absolutului, lumii spirituale, idealului, a păsării fericirii și a florii visurilor lui Eminescu. În pofida faptului că albastrul este frecvent întâlnit în veșmintele Maicii Domnului, în folclorul nostru aproape că lipsește culoarea albastră. La români, scrie Adrian Fochii în „Datini și eresuri populare”, albastrul nu pare o culoare pură ci o nuanță de alb, cum sugerează însăși etimologia sa. Pe vremuri, Alexandru Andrițoiu publica un poem ale cărui semnificații gravitau in jurul albastrului: „Se face mai albastră și inima…”. Ca să nu mai vorbim de Nichita Stănescu: „Frunza verde de albastru/ mă doare un cal măiastru…”. Și de mai tanârul Mircea Dinescu: „Cantec de inima albastră”: „mai știi cum te strigam pe – atunci/ icoana cu picioare lungi?”. La cei trei poeți, albastrul nu este o prezență gratuită. Lirismul descriptiv transcrie o dramatică răvășire a destinului, refuzând orice stridență. Chiar în poemul ce deschide cartea, albastrul e prezent: „două curcubee au bătut la geam de o parte și de alta a răsăritului pământul parcă înturnat pe dos/așteptând să vină ultimul înger”. Pendularea între alb și albastru este continuă: „cărțile sunt deschise și toate vorbele nespuse au fost așezate pe alb”. Anita Beloiu nu acceptă lumea oricum, dar nici nu vrea să o schimbe.

Autoarea trăiește la poalele Coziei, într-o legătură strânsă cu soarele, munții și Oltul. Îi este familiară senzația aceea a zilelor de vară în creștere, lumina serii stăruind îndelung și lumina dimineții înviindu-se așa devreme. Vara aduce întotdeauna sentimentul că viața vestește ceva: „Lucifer și Prometeu înlănțuiți sub umbra a doi nuci”. Un poem interesant, dar nu ocolit de prolixitate. Este o poezie îndrăzneț-interogativă, saturată cultural și expresivă. Aceste trăsături se vădesc în texte și se pot observa cu ușurință. O altă calitate a poetei este originalitatea infuzată cu oarecare inocență și sfială în fața unor fenomene cu care s-a întâlnit prima oară. Ea trece cu dezinvoltură de la sfinți și zei la lucrurile mici precum „boabele galbene de porumb”, „mir și tămâie”, „prunele așezate la uscat”. Se remarcă predilecția poetei pentru reverie și amintire, acestea în sine nu reprezintă o garanție a calității literare, decât dacă așa cum se întâmplă în cazul autoarei se acordă cu prospețimea sintaxei și grația formulărilor lirice. Prin ce spune și mai ales cum spune, Anita Beloiu se distinge ca un poet stăpân pe uneltele sale; ea exprimă drama eterna a omului într-un limbaj specific secolului. Poezia, ne asigură astfel Anita Beloiu, este pretutindeni. Lucrurile lumii de la mic la mare o conțin. Aventura poetei este descoperirea ei „într-o gară fără stație și trenuri”