W. ieși din blocul de pe strada Gării. Se hotărâse să își înceapă ziua pe jos, în ciuda costumației incomode. Purta un costum negru din lână asortat cu niște pantofi din piele lucioasă, iar în singurul obiect care aducea o pată de culoare vestimentației, o servietă maro de dimensiuni medii, se aflau rapoartele săptămânii trecute. Nu-și luase mașina, un hibrid modern cu două uși, consum redus, perfectă pentru un corporatist într-un oraș aglomerat, în favoarea mersului până la gară, de unde avea de luat un tren expres până la muncă. Trenul pleca în trezeci și două de minute, la ora 6:30. Drumul era unul ușor de urmat. Aveai doar de mers înainte, paralel cu șinele de tren, până ajungeai la gară. W. cunoștea bine ruta, obișnuind să o frecventeze aproape zilnic pe când era copil în drumul spre școală. Nu se schimbase aproape deloc de atunci, în comparație cu modernul oraș care se ridica în paralel. Calea ferată era ca o barieră de trecere între pavelele mucegăite și sticla colorată a metropolei. Traseul îl făcea cu un anume automatism, așa că nu trebuia să se mai gândească pe unde să pășească pentru a nu-și murdări pantofii. Cunoștea fiecare groapă sau crăpătură în asfalt, care după mai bine de treizeci de ani doar se adâncise sau se crăpase mai mult.

După atâta timp în care nu mai făcuse sport din cauza programului său încărcat, avea un zvâc în fiecare pas, de parcă cineva i-ar fi implantat arcuri în loc de glezne. Cu toate că era o persoană înaltă relativ cu restul populației, trupul zvelt, cu mâinile și picioarele lungi, ca de lungan, dădeau impresia că era mult mai mare decât în realitate. Costumul negru adăuga iluziei, în ciuda faptului că pantalonii îl împiedicau să întindă piciorul pe cât de mult și-ar fi dorit. Pentru o clipă își aminti de fosta lui soție, de care divorțase anul trecut și care fugise pe o insulă exotică cu fostul lui asistent personal. Acesta, ocupându-se de orarul lui, îi încărcase în acel timp atât de mult programul, încât

W. nici nu observase că femeia lipsise de acasă aproape două săptămâni. Momentul în care totul a ieșit la iveală a fost când ea s-a întors acasă cu un ten mai închis, rezultat al soarelui arzător din Bali. Astăzi ar fi fost aniversarea de cinci ani a căsniciei lor. De aceea W. se îmbrăcase în costumul negru, mai strâmpt din cauza trupului și a circumferinței sale acum mai mari. Era costumația pe care o purtase în ziua nunții, mai puțin papionul negru din catifea, pe care nu reușise să-l găsească. Un ceas mic, agățat de stâlpul de iluminat de lângă șine, anunța ora fixă cu un sunet strident. Acum își aminti de mama sa. Nu o mai văzuse de la câțiva ani, dar încă îi mai avea imaginea în minte. Era o femeie slabă și înaltă, asemenea lui, și cu aceleași trăsături. Nu înțelesese ce se întâmplase cu ea. Nu îi explicase nimeni niciodată, dar nici el nu se interesase. Știa doar că ea nu mai era prin preajmă. Subiectul era unul tabu în casa lui W., mai ales după ce tatăl său se recăsătorise, iar el se înțelegea bine cu mama lui vitregă. Totuși, printre puținele lucruri pe care și le mai amintea despre ea erau florile ei preferate…

  • Trandafiri albi! Poftiți la trandafiri albi!

Vocea se auzea din față, de la vreo douăzeci de metri. Era un bărbat scund, îndesat într-un trening ponosit care mai avea puțin și plesnea de pe el. Fața-i era uzată de băutură și brodată cu o barbă arsă ca praful de pușcă. Era aproape chel, iar privirea ușuratică împreună cu doi dinți aurii neșlefuiți îi dădea o alură neserioasă. Omul se apropia rapid, balansându-se de pe un picior pe altul, cu o legătură de trandafiri albi ca varul în brațe. Parcă îi ghicise gândul.

  • Poftiți la trandafiri albi! Un fir la zece lei, doi la douăzeci și cinci, trei la cincizeci!

W. se uită de sus la omulețul gras, amuzat de strategia sa de marketing care, prin legile morale ale dăruitului de flori, te făcea să cumperi un număr impar de fire. Vânzătorul se oprise lângă el, zâmbind larg pentru a-și lăsa la iveală dinții aurii. Văzând că W. nu se oprește, bărbatul își continuă balansul, încercând să țină pasul cu mersul rapid al corpo- ratistului și fluturând buchetul alb.

  • Domnu’, nu doriți o floare pentru o domnișoară?
  • Nu, nu .. Mă grăbesc!
  • Pentru un gest frumos nu trebuie mult
  • Nu am timp! îi raspunse cât mai tăios și fără să întoarcă
  • Mama dumne’voastră ar fi apreciat!

Atunci se opri o secundă și îl privi pe vânzătorul ambulant care râdea până la urechi cu ochii și dinții lui galbeni. Nu-i puteai lua în serios mutra. W. vru să-i spună vreo două, dar consideră că făcuse o glumă proastă, asemenea celor pe care le făceau copiii pe când era la școală. Își continuă drumul. Ceasul de la mână indica ora șase și șase minute. Coborî niște scări care duceau către un scurt tunel. Erau câteva astfel de coridoare îm- prăștiate de-alungul drumului până la gară. Niciodată nu le înțelesese sensul, deoarece nu se afla nimic în ele. Erau doar o serie de urcușuri și coborâșuri, cu niște scări inegale, care doar măreau durata traseului. După urcare se simțea de parcă cineva i-ar fi pus pietre în căptușala costumului. Era mai greu și mai lent. Se uită către șinele ruginite, iar ceva îi atrase atenția. Liniile, cu toate că își păstraseră paralelismul, nu mai erau drepte, ci ondulate din loc în loc, atât cât să se vadă cu ochiul liber. „De asta nu merge nimic în țara asta – se gândi W- nu sunt în stare să repare o șină de tren.” Scurtul monolog politic fu întrerupt de un vânt puternic care îi bătea în față. Mereu bătea vântul pe acel drum. Când era mic, fiind un copil firav, vântul îi împiedica mersul și aproape îl lua pe sus. Acum nu îl afecta, iar pașii îi erau mai grei. Din niște boxe vechi se auzi un sunet generic, o melodie scurtă care anunța ora la care ajungeau trenurile. Era mai grav decât și-l amintea, cu un tempo o idee mai lent decât înainte. Continuă o voce de robot cu aceeași problemă:

  • Trenul către…destinația… .. ajunge la ora… șase și treicezi de minute.

Se încadra, dar trebuia să mărească pasul, lucru din ce în ce mai dificil din cauza greutății mersului. „Ce înseamnă lipsa mișcării! Statul acasă, statul la muncă, statul în trafic. De luni încolo merg pe jos.” De la distanță văzu un cerșetor îmbrăcat în alb, cu capul acoperit. Era întins sub un stâlp de iluminat cu același ceas ca înainte. Când W. se apropie, cerșetorul plecă capul, împreunând metodic mâinile. În mers simți conturul unei bancnote în pantalonii costumului. Era de zece lei, rămasă, cine știe, din ziua nunții. Nici nu consideră să i-o ofere săracului. Cu acei zece lei și-ar fi putut cumpăra o gustare pe cinste de la patiseria de lângă clădirea de birouri. Ajuns lângă nevoiaș, privirile celor doi se întâlniră, W. remarcând cunoscuții ochi îngălbeniți, la pachet cu mutra zeflemitoare.

Cum putuse Ambulantul, căci așa îl numea de acum, să-l depășească și să-și și schimbe costumația în câteva minute. Trebuia să se fi construit o rută alternativă, un tunel pe undeva, care să-l fi adus atât de repede în locul cu pricina. Sau poate cerșetorul nu era aceeași persoană cu vânzătorul de trandafiri albi, ci doar avea o înfățișare ase- mănătoare, iar W., neîndeajuns de odihnit după un weekend încărcat, i-ar fi încurcat pe cei doi. Sigur existau mai multe mutre neserioase cu ochi și dinți galbeni. Erau niște caracteristici relativ comune. Sau poate mai rău, în absența sa din acea zonă, împrejurimile căii ferate se transformaseră într-un habitat misterios, un fel de planetă ciudată pentru oameni scunzi și grași, cu fețe ironice. Probabil, dacă mai mergea mult pe acolo, picioarele i s-ar fi scurtat, excesul îndepărtat mergând spre abdomen, rotunjind o burtă impresionantă. Apoi, ochii i s-ar fi înroșit de la mucegai și apoi îngălbenit de la băutura ieftină, singurul lichid care putea fi ingerat pe planetă. Într-un final, mutra lui serioasă, ca de neamț, s-ar fi transformat într-una atât de ironică, încât fiecare strop de seriozitate i s-ar fi scurs împreună cu părul. Un exemplu al evolouției umane!

W. păși în încă un tunel fără rost, al doilea din drumul său. După ce reuși să urce ultima treaptă, lipsa de antrenament își spuse cuvântul. Din nou, se simțea de două ori mai greu. Era ca și cum înota printr-un lichid dens, iar să ridice piciorul și să facă un pas era o povară. Își îndreptă apoi privirea către șinele de tren ruginite care erau mai șerpuitoare decât înainte. Cu siguranță un tren nu le-ar fi putut folosi fără a deraia.

Soarele rece se ridicase odată cu o ceață densă, albicioasă. Din orizontul negurii se prefigura o siluetă punctiformă. Cu cât se apropia mai mult, cu atât din direcția figurii se auzea o melodie lentă și înfundată. Melodia i se părea familiară lui W. Ritmul o dădea de gol ca fiind un vals, dar notele nu se auzeau clar, de parcă fie în instrument, fie în urechile lui ar fi fost îndesată miere. Peste câțiva metri, W. identifică sursa sunetului. Un acordeon ponosit, de modă veche, ros de timp, aflat în brațele unui bărbat purtând un costum maro la fel de uzat. Un astfel de acordeon avea și tatăl lui, cumpărat din Rusia, la care se juca în copilărie. Cântărețul se apropie defilând în pași se dans, cu tot cu instrumentul în brațe, pe post de parteneră. W. se opri să admire reprezentația lentă. Ceața se ridica cu fiecare pas, adăgând spectacolului. Din cauza pașilor anevoioși, nu-l putea ocoli pe acordeonist, care ocupase tot trotuarul cu momentul artistic. În final, ropote de aplauze se auzeau încet și aspru dintr-un difuzor îndepărtat. Omul făcu o plecăciune, lăsând la iveală un papion de catifea neagră, care crea un contrast cu vestimentația prăfuită. W. rămase orbit de obiectul catifelin. Din lumină zări chipul deja cunoscut. Zâmbetul îi depășise proporțiile feței, iar ochii i se măriseră. Lăsându-și acordeonul să-i cadă pe umăr, în mâna Ambulantului apăru o palărie găurită, pe care o întindea cu aceeași ironie, așteptând răsplata actului artistic. W. se gândi la hârtia de zece lei. Nu, toată asta era o nebunie, o nebunie prea mare, iar singura opțiune era să o ignore total, să ajungă la gară, să meargă la muncă, si să uite de toate astea pierdut în cifre, hârtii goale și ce alte treburi mai avea el acolo. Se chinuia să înoate prin spațiul eterogen fără să îl privească pe Ambulant, care rămăsese blocat în aceeași poziție. Mai avea de trecut doar un singur tunel până la gară și, se uită la ceas, câteva minute până la plecarea trenului din stație. Coborî greu scările, iar urcatul se dovedi a fi și mai dificil. Nu mai făcuse de mult un asemenea efort fizic, căruia i se adăuga, din cauza evenimentelor neobișnuite, un suflu rece pe șina spinării. După ultima treaptă se repetă același lucru. Era ca într-un ciment invizibil care se întărea cu fiecare secundă, imobilizându-i pe rând fiecare mușchi. Șinei de tren sinuoase, aproape încâlcite acum, i se adăugase un tren ce urmărea tiparul încovoiat. Simțea cum se scurgeau secundele până la inevitabila oră 6.30. La ghișeu se afla o bătrână întoarsă cu spatele, urmărind un televizor înghesuit în cutia sa de chibrituri.

– Un bilet până la următoarea stație, îndrăzni Avea urechile înfundate și parcă auzul începea să nu-i mai facă parte din simțuri. Femeia îi comunică un preț, dar el auzi doar un amalgam de sunete surde. Întinse mâna în buzunarul stâng și scoase bancnota de zece lei. Biletul era mai ieftin de atât, dar nu îi ma păsa de rest, voia doar să se urce odată în tren. Îi dădu drumul hârtiei, privindu-i căderea ușoară, ca a unei pene de flamingo, pe biroul bătrânei. Ea deschise un sertar vechi și mucegăit, de unde scoase un teanc de hârtii pătrate, ștampilate și îndoite. Despică meticulos grămada la mijloc și scoase un bilet diferit de celelalte. Apoi, întorcându-și scaunul în îmbulzita încăpere, reuși să dărâme un pahar îngălbenit, cu patru trandafiri albi ofiliți. Florile aterizaseră pe o fotografie veche, cu colțurile roase, ce înfățișa o femeie slabă cu un copil nu mai mic de trei ani în brațe. Erau el împreună cu mama sa. Nu mai văzuse până atunci imaginea, dar își amintea momentul în care fusese făcută. Printre nimicurile de pe birou își făcea loc un lichi dens, venit din recipientul galben, în câteva clipe acoperind în totalitate copilul din fotografie. W. încercă să caute privirea casierei, dar fu numaidecât izbit de sordida față a Ambulantului. Era 6.30. Plecarea trenului era anunțată. Liniștea din gară se transformase într-un vacarm. De nicăieri, o mulțime de oameni se înghesuiau să urce în vagoane. W. era imobilizat. Zeci de trupuri treceau pe lângă el împingându-l și schimbându-i poziția corpului în spațiu.

În câteva minute gloata se disipase, fiecare găsindu-și loc în acceleratul șerpuit. Ferestrele vagoanelor erau mari și luminoase, trădând totul în afara acestora. În primul vagon era o femeie frumoasă și blondă. Părea mai fericită ca niciodată. Fața îi ardea de bucurie, de parcă uitase de absolut tot ceea ce îi adusese amărăciune până în acel moment. Era îmbrățișată de un asistent personal. Corpul și îmbrăcămintea îi erau de asistent, dar ochii îi erau galben-murdar și mutra batjocoritoare. În următorul vagon stătea un tată. Lângă el cântau și dansau un acordeonist și un cerșetor. Tatăl îi recompensa cu bancnote de zece lei și râdea de parcă nimic de până atunci nu-l făcuse mai vesel. În ultimul era o mamă care nu ținea nimic în brațe. În fața ei, un vânzător de trandafiri albi îi vindea un buchet de var. Luând buchetul, mama se simțea împlinită, ca și cum acele flori ar fi fost cel mai important lucru pe care îl îmbrățișase vreodată. Trenul plecase din gară. În locomotivă se afla Ambulantul în haine de conductor. Zâmbea și îi făcea cu mâna lui W. Simțea cum i se îngălbenesc ochii.