„Când pământul se va învârti în jurul meu” (Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2023) de Aurora Popescu este o carte scrisă cu talent, care ne ajută să vedem mai bine ce ni se întâmplă, deși pare că nu se întâmplă în mod esenţial nimic. Aceasta conține poeme elaborate de-a lungul a 30 de ani și reprezintă un debut poetic remarcabil.

Aurora Popescu descoperă poezia ca pe o terapie a sinelui și o punere a lucrurilor la punct. Nu scrie pentru a se exprima pur și simplu pe sine, ci înainte de toate pentru a-i exprima pe alții, pentru a exprima lumea. Ia asupra sa ce-i apasă, ce-i stresează, ce-i copleșește sau ce-i tiranizează pe ceilalți. Apoi sublimează meditativ în poezie apasările lumii ca o terapie pentru apăsările sale. Este poezia unui eliberator de alții și de sine. Lirica sa este o oglindă elegantă, delicată, grațioasă și complicată prin intermediul căreia se pun lucrurile la punct. În această oglindă se reflectă stările, situațiile, neliniștile și interogațiile tuturor. Nu oricine găsește sau inventează limbajul unei astfel de oglinzi. În oglindă este viața, a poetei, a fiecăruia dintre noi, a noastră, a lumii, a cosmosului. În oglindă, fiecare vede ce este în măsură să vadă și să trăiască, să simtă. Dincolo de această metaforă, lirica Aurorei Popescu este o punere în discurs de momente, clipe și vibrații lirice. Toți trăim de-a lungul existenței noastre momente de poezie, moment epice, momente tragice. Aurora Popescu are clipele sale de poezie reale sau imaginare, iradiate de ceilalți sau de sine. Poemele sale sunt mai mult decât acele clipe, sunt ca încărcătură lirică peste acele secunde magice cu gust și vibrație de eternitate. Calitatea, pe care o are Aurora Popescu de a metamorfoza, de a sublima viața sau imaginația în frumos, se numește talent. Poeta scrie ca și cum viitorul ar veni în mod nemeritat și pe nedrept mai repede spre noi. Aveam un ritm anume și ni se părea că vom prinde sfârșitul lumii. Odată cu accelerarea constatăm că doar sfârșitul nostru ne este dat și cu siguranță îl prindem. Dintr-odată pare că viitorul se prăvălește peste noi. Lasă frica și precipitarea; acestea sunt nimic pe lângă faptul că prezentul se preface prea repede în trecut, trecutul devine memorie și uitare, iar noi ne și vedem pământ. Prima senzație este una tonică: iată că pământul se va învârti în jurul meu, suntem soarele sistemului nostru social. Așa este, doar că ne înconjoară și ne lasă fără ieșire.

Volumul de 67 de poeme este prefațat relevant de Gela Enea. Este dedicat de poetă mamei sale și se deschide cu trei poeme despre omniprezența mamei (”Mama cu o mie de mâini”, ”Scrisoare”, ”Ziua aceea când pământul se va învârti în jurul meu”: ”mâinile mamei/ îmi vor lua frigul”). Mai apare apoi în câteva poeme precum: ”Renaștere” (”ar trebui să uit că ai murit/ (…)/ mi te-ai făcut/ mama”), ”Numele ei” (”cred că mama nu a citit nicio poezie”), ”Scaiete”, ”Solstițiu”. 7 dintre cele 67 de poeme ale volumului sunt în conexiune directă sau incidentală cu mama. Se poate spune că principala temă și gândul care iradiază în întreg volumul, conform dedicației, este mama.

A doua mare temă a cărții o reprezintă timpul; aceasta mobilizează semnificația a 25 de poeme. Se poate vorbi de mai multe forme ale timpului. Mai întâi, timpul este rememorare: ”Îmi amintesc (…)/ (…)/ timpul se oprise în loc/ (…)/ o zăresc pe mama/ citind (…) scrisoarea mea” (”Scrisoare”). Timpul se deformează ”timpul se curbează sub noi” (”Promisiuni”). O formă este timpul de după când va fi vreme pentru toate: ”parchez tot mai prost/ și uit tot mai des unde/ înghesui în mine niște amintiri/ ceaiuri de liniște/ câteva creme scumpe antirid/ pastilele de insomnia/ factorul de protecție/ și pantofii roz/ într-o zi o să am timp pentru toate” (”Stare de grație”). Timpul apare ca anotimpuri, primăvara, toamna, iarna; de exemplu, toamna aduce nefericirea copacilor ”Cruci pe mormintele/ (…) frunzelor” (”Toamna”). O formă interesantă a duratei este timpul invers: ”s-a făcut risipă de zaruri/ în destinul meu/ (…)/ timpul/ a ales să curg invers/ într-o zi voi ajunge de-o seamă/ cu mine însămi” (”Invers”). Timpul ne pune sub presiune și viața aleargă, ”vârsta aleargă” (”Frică”). Trecerea anilor face din om o victimă a timpului, o ființă întârziată: ”curând vom învăța să fim victime/ (…)/ a început târziul” (”Prea târziu”). Întâlnim timpul în care omul se pregătește să moară: ”tot mai singuri/ ne pregătim de plecare fără a fi pregătiți/ (…)/ hai în viitor” (”Lecții din viitor”). Omul este o victimă a timpului; acesta este timpul ieșirii din scenă: ”ratez totuși sfârșitul/ mi-e încă greu/ să mă asist/ murind” (”Victimă”); copacii sunt ”dimineața/ unui sicriu” (”***”). Avem și o poezie a timpului de după noi, de dincolo de moarte: ”noi nu mai existăm/ la radio se anunță/ că teoria despre Big Bang/ a fost o minciună” (”Minciuna”).

O temă ce polarizează interesul a 9 poeme este dragostea. Avem dragostea ratată (”Noi”, ”Partaj”: ”niciodată n-am înțeles/ cine câștigă/ când pierdem amândoi”), dragostea resemnată (”Tu”), dragostea ca sacrificare (”Dragostea”), dragostea cu gust de cafea amară („Gust”), dragostea ca o cușcă (”Altă cușcă”), dragostea ca pedeapsă capitală (”Cuțit”, ”poezia e un cuțit cu lamă lungă/ care ne înjunghie pe amândoi”), dragostea consumată (”Tandrețe”), dragostea constrângătoare (”Puncte) și dragostea schimbată (”Relație”: ”din singură/ la o relație complicată”). A patra temă ce impregnează volumul este tema eului poetic și tema poeticii sau a artei poetice. Discursul poeziei este o amintire lovită de Alzheimer, scrisă imperfect cu mâna stângăce nu aduce decât o regăsire de sine deficitară: ”scriu cu stânga/ la marginea timpului/ (…)/ drumul spre casă/ e alzheimer” (”Alzheimer”). Eul liric, specializat în cauze pierdute[”cauzele pierdute sunt specialitatea mea” (”Poveste”)], rătăcește fără să știe ”ce oră este” (”Dezorientare”), încercând zadarnic să dea ”ceasul înapoi” (”Iarnă locuită”). Trăiește într-un loc unde ”nu se întâmplă niciodată nimic” (”***”), unde vede ”zâmbete hand made”(”Hand made”). Nu se regăsește ”în lumea asta de zig-zaguri” (”Zig-zag”). Aici își scrie ”gândurile sub timpanul clipei” (”Send”), fără timp de rezervă, căci ”se tot face seară de o vreme” (”Numele ei”). Scrie pentru că nu mai este timp; ”nu mai am timp să amân nimic” (”Acum”). Scrie pentru neuitare, pentru aducere aminte: ”mi-e frică să nu uit c-am fost pe aici/ (…)/ sub coapsele flămânde ale timpului/ (…)/ boabele aducerii aminte” (”Întuneric”). Eul liric se înghesuie ”între coperțile de lut/ ale trecerii” (”O moarte, un zâmbet și un poem”). Poemul amprentă al cărții este ”O moarte, un zâmbet și un poem”. Meditația lirică gravă despre moarte devine poem sub modelarea unui zâmbet. Din poeme ne zâmbește moartea.

În concluzie, avem de a face cu un debut remarcabil, cu o carte scrisă cu talent și ale cărei mari poeme sunt la final: ”Prea târziu”, ”Stare de grație”, ”Invers”, ”Zig-zag”, ”Pe vârfuri”, ”Din anotimpuri”, ”Memoria hărților”, ”Aproape de adevăr”.