Orașul nu dormea niciodată. La orice oră din noapte răsuna ceva: pași stingheri pe trotuare, un șuier de cauciucuri, claxonul unui taxi așteptându-și clientul, o muzică în surdină venind de undeva, zumzetul de stup al firmelor de neon… La ţară, liniștea era atât de adâncă încât întu- nericul vibra ca un clopot negru, ducând orice sunet până departe. Câteodată mă trezeam în miez de noapte – de prea multă liniște – și rămâneam cu ochii închiși, ascultând greierii din Luncă, orăcăitul broaștelor care aveau insomnie și, undeva în depărtare, șuieratul unei locomotive – trenul dinspre Brașov spre Făgăraș. Adormeam la loc după o vreme, iar restul nopţii trecea legănat de vise spulberate de trâmbiţatul cocoșului căţărat pe un par sub fereastra mea, să fie sigur că va fi auzit. De dincolo de gard îi răspundea cocoșul vecinilor, apoi altul și alţii, cucurigu-urile umpleau cerul dimineţii ca niște artificii sonore, până când, de voie, de nevoie, toată suflarea satului era în picioare odată cu soarele.

Poetic, nu? Aș mai fi dormit, nici măcar în timpul școlii nu mă sculam cu noaptea în cap. La Brașov aveam un ceas deșteptător pe care mama îl întorcea seara cu o cheiţă; când mă trezea, îl opream lovindu-l cu palma, de parcă aș fi strivit o muscă. Cocoșii n-aveau așa ceva, nici cheiţă, nici buton de oprire, iar când se porneau pe trâmbiţat sculau până și cârtiţele în vizuinile lor de sub pământul Luncii. Casele din Vlădeni erau ridicate după model săsesc, ca mai toate gospodăriile din Ţara Bârsei, cu camere vagon, în care se intra din una într-alta, înșirate de la stradă până unde se termina curtea și începeau grădinile de zarzavaturi. În fiecare gospodărie exista o așa-numită cameră din faţă, mai mult muzeu decât încăpere locuită. Acolo erau lăzi de zestre, unele pline cu scoarţe și pânzeturi ieșite din războiul de ţesut al bunicii, din lână, in sau borangic, altele burdușite cu broderii, dantele și goblenuri, migălite cu acul sau croșeta. În dulapuri stăteau, frumos împăturite, cămăși, bundiţe, cojoace, haine de postav, fuste de catifea, pieptare bordate cu blană. Vitrinele adăposteau, pe lângă vasele cele bune, ulcioare și căni smălţuite, iar zugrăveala pereţilor nu se vedea de mulţimea de icoane pe lemn ori pe sticlă și a farfuriilor de ceramică pictate cu păsări, flori și spirale. În patul cu așternut pregătit pentru oaspeţi nu dormeau decât cei veniţi de la oraș, din an în Paște, așa cum hainele din lăzi erau îmbrăcate doar la sărbătorile satului, iar farfuriile și paharele cele neștirbite se scoteau numai la nunţi, botezuri sau înmormântări. Nu era o încăpere obișnuită, ci un sanctuar în care ai casei intrau ca să șteargă praful și atât. Era răcoare înăuntru, fiindcă focul în soba de teracotă se făcea numai când se anunţau musafiri, la fel cum ţesăturile din lăzi erau puse la aerisit o dată pe an, primăvara. În rest erau lăsate pe seama moliilor, pe care nu le opreau nici încuietorile, nici mirosul florilor uscate de levănţică… Nimeni nu stătea în camera din faţă – unde iarna era așa de frig c-ar fi putut fi folosită drept cămară – decât la ocazii speciale.

Încăperea preferată a celor din familie era bucătăria, unde un foc cu lemne ardea întotdeauna, zi sau noapte, mirosea a ceai de tei sau mușeţel, cârnaţi prăjiţi în untură, tartă cu mere, jumări, mămăligă fierbinte, ouă-ochiuri cu slăninuţă tăiată în felii subţiri – și câte altele, bineînţeles că nu toate deodată, dar toate gătite pe soba de tuci și mâncate din străchini și blide, ceea ce le făcea parcă mai gustoase. Exista și o a doua bucătărie, de vară, chiar lângă cuptorul de pâine, unde se coceau vinetele și ardeii și unde bolborosea zacusca în marele ceaun de fontă, mai negru decât un cazan al vrăjitoarelor. Bunicul murise înainte de a veni eu pe lume, mama și cu sora ei locuiau în Brașov, așa că bunica rămăsese doar cu fiul cel mare. Gheorghe era slab de minte, așa se născuse, un beteșug care n-avea leac sau măcar un nume, fiindcă pe vremea aceea nimeni nu auzise de autism. Mama nu își pierduse cu totul speranţa și, când afla de vreun doctor faimos sau de un tratament-minune, o convingea pe bunica să mai facă o încercare. Ea și tata erau acum la Câmpina, cu Gheorghe, ca să îl vadă un doctor de la Sanatoriul de Psihiatrie de la Castelul Voila. Aveau să lipsească câteva zile, timp în care mă lăsaseră la ţară, ceea ce pentru mine semăna cu o vacanţă. Nu era prima oară când stăteam cu bunica și fiecare dintre noi știa ce are de făcut. Ea cosea la război, rânea în grajd, mulgea bivoliţa, săpa în grădină, cosea iarba din curte, pregătea masa de prânz. Iar eu… După ce mâncam la repezeală, luam un coș în care să adun din ce aveam prin grădină: roșii, castraveţi, salată, usturoi. La Vlădeni vremea e mereu rece și vântoasă, iar solul, sărac și pietros, rodește doar cartofi, sfeclă și un porumb pipernicit; în rest crește iarba, pășuni cât vezi cu ochii, întrerupte de insule de pădure. Pământul grădinii era amestecat cu îngrășământ de grajd – de-asta aveam ceva legume, dar nici roșiile cât niște pătlăgele, nici castraveţii anemici n-ar fi câștigat vreun concurs de legumicultură.

Între timp, bunica pregătea fiertura pentru porc, din uruială de porumb, cartofi și frunze de păpădie. Când avea, punea și lobodă sau lucernă. Mai mult târând-o, ajungeam cu găleata în grajd, unde o deșertam în troacă. Bunica creștea altă- dată câte doi purcei, „ca să se îndemne la mâncare“, dar anul ăsta Vasilică era singur. Așa-i chemase pe toţi cei dinainte, iar când erau pereche, le zicea Vasilică mare și mic. N-am vrut să mă pun împotriva tradiţiei, deși eu l-aș fi numit Goliat, fiindcă se făcuse cât rinocerii de la Teleenciclopedia, numai o armură din plăci cornoase îi lipsea, să-i apere șoriciul… Am stat cu Vasilică ca să nu se simtă singur la masă – deși nu părea deprimat de lipsa unui tovarăș de coteţ; a hăpăit tot, iar la sfârșit a ridicat râtul spre mine, întrebător. „Mai ai?” spunea privirea lui, iar când i-am arătat găleata goală a grohăit a dezamăgire. Pe bivoliţă n-o chema în niciun fel – oricum n-ar fi venit, nici n-ar fi întors capul dacă se auzea strigată. Fân avea, i-am pus doar apă în adăpătoare, având grijă să mă ţin la distanţă, deși era priponită cu un lanţ gros, iar ușa staulului stătea, ca de obicei, închisă. Drâganele – un alt nume pentru rumegătoarele negre din Ardeal – nu sunt blânde ca vacile, mă prevenise bunica. Aduși din stepele Asiei, bivolii aveau sângele sălbatic, îi vedeai păscând liniștiţi și peste o clipă te puteai pomeni cu o împunsătură de corn sau cu o lovitură de copită. Nici la jug nu trăgeau; bunicul avusese două perechi de boi, molcomi dar de încredere, pe care îi înhăma la carul încărcat cu var când pleca să colinde așezările de prin Regat. Vlădărenii ţineau bivoliţele pentru lapte, iar în sat se afla un singur taur tuciuriu, de prăsilă.

Când cireada de drâgane se întorcea seara de la pășune, cu bivolul comunal în frunte, nu zăreai pe nimeni pe uliţe. Satul părea deodată pustiu, părăsit, ca o așezare fantomă ai cărui locuitori fugiseră din calea năvălitorilor ori ca orășelele din Vestul Sălbatic, abandonate de coloniști de frica indienilor sau a bandiţilor, în care nu vedeai ţipenie de om, numai câte o roată de ciulini rostogolită de vânt pe strada principală, între Banca Federală și Saloon. Așa și în Vlădeni. Sătenii stăteau pitiţi prin case, uitându-se de la ferestre, din spatele perdelelor, cum taurul pășea măsurat pe mijocul drumului, cu capul sus și coarnele împungând văzduhul, ca un general întors triumfător din bătălie. Cum ajungea în faţa câte unei case, pe care o știa bine, una dintre bivoliţe se desprindea din cireadă, intrând pe poarta deschisă iute și închisă la fel de repede în urma ei. Procesiunea se subţia mereu, până când ultimul rămas, bivolul, ajungea în ograda văcarului – i se zicea la fel ca înainte, deși bivolar ar fi fost mai nimerit. Deși mai puţin temute decât spaima satului – căruia când aveam doi ani îi strigam, din braţele tatei și de la adăpostul gardului înalt, din scânduri zdravene al curţii „Bica, bica taulul, face ca balaulul!”-, bivoliţele aveau toanele lor, cu care nu era bine să te pui. A noastră n-o lăsa decât pe stăpâna ei să o mulgă, iar când bunica era la Brașov, cu vreo treabă, vecina căreia îi lăsa gospodăria în grijă nu se putea apropia de drâgană decât îmbrăcată cu hainele bunicii. Când am ieșit din grajd, ocolind staulul de la o distanţă respectuoasă, găinile își vedeau de ale lor; unele căutau frunze fragede de păpădie printre firele de iarbă, altele scurmau în pământ după râme, iar câteva ciuguleau merele căzute din pomul ce umbrea prispa casei. Era pipernicit și făcea niște fructe cât nucile, care n-apucau vreodată să se coacă: ori le mâncau păsările cerului, ori le scutura vreo vijelie și ajungeau pe jos spre bucuria găinilor veșnic flămânde, care se învârteau prin curte, devorând tot ce găseau. Satul Vlădeni nu era patria pomilor fructiferi, ci a cartofului. Vântul care bătea primăvara dinspre munţi, aducând izul zăpezii, nu le pria caișilor, prunilor sau vișinilor. Iar viţa de vie… A noastră făcea niște struguri cu coaja groasă și miezul cât boabele de piper, dar atât de parfumaţi încât toamna umpleau curtea de o aromă cum trebuie să fi avut ambrozia, nectarul zeilor. La gust însă – doar pelinul putea fi mai amar! Erau struguri de vin, mi-a deslușit bunica. Cum n-avea cine să-l facă, ori să-l bea, via rămăsese a păsărilor care stăteau mereu pe-aproape, stoluri întregi atârnate de lianele cafenii ce îmbrăţișaseră casa, împingându-și cârceii verzi în ferestre, să le deschidă și să intre, ori să vadă măcar dacă era cineva înăuntru. Când mă zăreau ieșind din grajd, găinile tăbărau pe mine ca un roi de lăcuste ce tocmai văzuseră un lan nou. O clipă aveam tentaţia să o iau la fugă, apoi îmi aminteam că am o baniţă de grâu pe care o luasem anume pentru ele, întrevăzând un asediu. Băgam mâna în traistă și azvârleam o jerbă aurie, cât mai departe de picioarele mele în pantaloni scurţi. Împărţeam grâul cu dărnicie, în stânga și-n dreapta, mai ales în stânga, unde pășea ţanţoș cocoșul, supraveghind îmbulzeala puicuţelor. Când a binevoit să se aplece după boabe, acceptându-mi ofranda, i-am aruncat niște cocoloașe de mămăligă. Știam de la oraș că mita funcţionează întotdeauna și mă gândisem să-l îmbunez, poate așa o să îmi îngăduie să-mi lungesc somnul dulce al dimineţii.

Dacă cocoșul ţinea loc de ceas deșteptător – de care m-aș fi lipsit – găinile în schimb făceau ceva folositor: ouă. Adunatul lor de prin cuibare era o îndeletnicire ușoară și plăcută, cu excepţia perioadelor când păsărilor de curte le intra în cap că vor să fie cloști. Atunci își abandonau cuibarele și alegeau altele noi – în unghere întunecoase ale hambarului, printre stoguri de fân, în magazia cu lemne sau în șopronul cu unelte. Cuibarele secrete trebuiau dibuite înainte ca ouăle să nu mai fie bune de mâncat, iar găsirea lor semăna cu jocul de-a căutatul comorii pe care-l știam de la oraș. Cunoșteam toate cotloanele din șura înaltă, de două ori cât casa, dar și găinile deveneau tot mai pricepute la ascuns – perseverenţa dă rezultate, nu? Bunica punea ea însăși cloști când venea momentul potrivit pentru o nouă generaţie de puișori și, o dată la câţiva ani, schimba regulile. În loc de ouă de găină așeza în cuibar unele de raţă – raţele, din nu știu ce motive, nu au răbdare să ducă la bun sfârșit îndatorirea de cloșcă -, iar găina noastră se pomenea cu niște răţuște pufoase, aurii și neastâmpărate. Mama adoptivă le ocrotea ca pe copiii săi, numai că ele, ingrate, refuzau să asculte și să se comporte ca niște pui de găină. Voiau la râu și, cum uita cineva portiţa deschisă, se strecurau afară, cu cloșca după ele, certându-le pe limba ei și strigându-le să se întoarcă. Răţuștele nimic, fuga la mal și de acolo zdup în apă, unde începeau să înoate fericite. Găina se ţinea după ele, urmând firul albiei de pe mal, pierită de frică și încredinţată că scumpele-i odraslele o să se înece. Abia când raţele se plictiseau de zbenguit, către amiază, și ieșeau pe mal, scuturându-și penele de stropi, găina răsufla ușurată; pornea înapoi spre casă cu cârdul de răţuște urmând-o cuminţi de data asta. Apoi, a doua zi, o luau de la capăt.

Când eram mică – acum știam să scriu și citeam fără să silabisesc sau să mă împiedic în cuvinte cum ar fi onomatopee sau aroganţă – deci cu vreo patru ani în urmă, însoţisem la râu o găină care avea aroganţa să se creadă mamă de răţuște și, ca să-i împărtășesc simpatia mea, scoteam tot felul de onomatopee, între cotcodăceală și măcăit.

Tot uitându-mă când după răţuște, când după cloșca ce patrula panicată pe mal, am dat cu ochii de ceva rotund și atât de alb încât parcă strălucea. O piatră rotunjită de curgerea apei? Nu, era un ou. M-am descălţat, mi-am suflecat poalele rochiei și am intrat în unde. Erau reci, dar nu-mi păsa, m-am dus în mijlocul albiei, unde oul mă aștepta, pe jumătate adâncit în mâl. Era mai mare decât cele de găină și lunguieţ: un ou de raţă. Mai departe era altul și altele, pe măsură ce înaintam am descoperit destule risipite în nisipul de pe fund. Raţele înotau, ori se lăsau duse de curent și când „le scăpa“ oul îi dădeau drumul, doar nu era să aștepte până ajungeau acasă, la cuibar. Apa nu era adâncă, abia îmi trecea de genunchi și atât de limpede încât ouăle se vedeau de la distanţă. M-am dus repede în șură după un coș de nuiele împletite, din acela cu toartă, de purtat pe braţ, apoi am alergat înapoi la râu unde am început să adun ouăle cu hărnicie, în timp ce bobocii de raţă înotau în jurul meu, iar găina îi privea de pe mal cu resemnată disperare. Seara, când bunica s-a întors de la săpat cartofii pe singurul lot care îi rămăsese, am apărut și eu, obosită dar triumfătoare, abia ducând coșul plin cu ouă de raţă. Erau atâtea că puteam face omletă – căreia i se zicea papară – sau ochiuri toată vara. Nimănui din sat nu îi dăduse prin cap să le adune. Fusese numai ideea mea, se vedea că sunt venită de la oraș! În loc să se bucure, bunica m-a privit cu înduioșare.

  • Te-ai ostenit degeaba, draga mea băiată…

Ouăle erau vechi, m-a lămurit. Stăteau acolo de luni, poate de ani – iarna îngheţau odată cu apa, iar primăvara le scotea din nou la iveală. Poate unul din o sută era proaspăt, se putea mânca, dar cum să știi care? De-asta nu le aduna nimeni, lăsându-le râului ca pe niște ofrande.

  • Și dacă ar sta îngropate în mâl multă, multă vreme?

Îmi veneau idei ciudate, câteodată: dacă ouăle acelea s-ar pietrifica, atunci oamenii din viitor or să le găsească și o să afle că la Vlădeni trăiseră niște urmașe ale dinozaurilor, numite raţe. Bunica a ignorat întrebarea – cum făcea când îi puneam una la care nu știa ce să-mi răspundă. Mi-a spus în schimb o poveste, prima dintr-un șir ce avea să continue de-a lungul anilor…În 1840, la goana după aur care a cuprins California ca o febră a nebuniei, au fost părtași și câţiva vlădăreni. Întors în Ţara Bârsei, unul le-a spus sătenilor cum găsise un pârâu cu pietricele care străluceau în albie ca niște fărâme de soare. Omul își ieșise din minţi de bucurie, ca să păţească exact ca mine. Așa cum ouăle de raţă erau putrede pe dinăuntru, el dăduse peste bucăţi de pirită, adică aurul proștilor. Astăzi, dacă bunica n-ar fi plecat demult într-altă lume – de unde nimeni n-a trimis încă vreo veste – aș putea să-i spun că pirita nu e fără nicio valoare. Între timp, oamenii au aflat cum să scoată puţinul aur din ea, chiar dacă nu poate fi văzut decât la microscop. În 1966 nu știam ce ne rezervă viitorul, nici bune, nici rele. Am fost doar dezamăgită fiindcă adunasem ouăle proștilor, ca un prospector ageamiu. De atunci n-am mai cules de pe malul râului decât tulpini de trestie, cu inflorescenţe semănând cu niște manșoane de catifea. Ţinute în vaze arată tare frumos, până în momentul în care pleznesc, explodează într-un nor de fulgi ca de păpădie, umplând încăperea. Mie mi se părea nemaipomenit, însă mama nu aprecia spectacolul, mai ales că n-aveam aspirator pe vremea aceea…