După accidentul vascular, Elena nu avea să moară. Pentru cei din jur, aceasta a fost, la început, o veste bună. Numai că viața ei, avea să devină o formă mult mai complicată de suferință decât moartea însăși. Doctorul a ieșit din salon și i-a spus fiicei ei, Anca, că mama ei va rămâne imobilizată, că vor exista episoade de confuzie, că vorbirea îi va fi afectată, că ar putea avea parte de o lungă suferință. Anca a rămas tăcută câteva momente, apoi a dat scurt din cap, înțelegând situația. Atunci n-a plâns, a plâns abia acasă, în baie, cu robinetul deschis. Anca a adus-o pe Elena acasă într-o după-amiază de noiembrie. A montat patul medical în camera de la stradă, fiindcă acolo încăpea, dar și pentru că geamul dădea spre nucul din curte, singurul lucru din lume despre care Elena spusese, în urmă cu niște ani, că „îi ține de urât la bătrânețe”. Anca a mutat masa, dulapul, a scos covorul și a păstrat, dintre lucrurile mamei ei, doar ce i s-a părut indispensabil: șalul gri de lână moale, o fotografie cu cei doi nepoți, cana albastră din care bătrâna băuse ceai ani la rând, o icoană mică și veioza cu lumină gălbuie, pentru că Elena urâse dintotdeauna lumina rece, albă, „de cabinet medical”. La început, parcă se afla acolo numai pe jumătate. Uneori, Anca o găsea lucidă, prezentă, deși slăbită și cu gura dusă într-o parte. Recunoștea camera, numele fiicei ei, anul, luna, numărul nepoților, ordinea zilelor. Alteori, în aceeași după-amiază, întreba dacă s-a întors tatăl ei de pe front, dacă au apucat să ascundă făina sau dacă l-a văzut cineva pe Nicu.

Nicu murise de aproape șaptezeci de ani, iar tatăl Elenei nu mai avea cum să se întoarcă de nicăieri. Alteori o privea pe Anca lung și îi spunea mamă. Alteori îi spunea ,,doamnă” și o întreba dacă internatul mai are apă caldă. În unele zile, boala părea să o smulgă și mai mult din prezent și s-o poarte prin alte timpuri, tot mai îndepărtate de camera aceea de la stradă cu patul ei metalic, perfuziile și medicamentele de pe noptieră. Înainte să se îmbolnăvească, Elena fusese o mare povestitoare, cu un dezvoltat simț pentru detalii. S-ar fi zis că memoria ei nu suferise câtuși de puțin. Vorbea cu nepoții ei despre copilărie, despre război, despre foamete, despre fetele pe care le căsătoreau părinții cu forța, despre cai morți în curte, despre scrisori venite după luni de întârziere, despre o rochie verde cusută dintr-o stofă rămasă de la o mătușă, despre cum obișnuiau să consume lapte acru cu mămăligă, despre frica de avioane și despre rușii care puteau apărea pe drum oricând. După accident, și-a pierdut aproape de tot capacitatea de a vorbi. Mai putea uneori articula câteva cuvinte, rar câteva propoziții, și, în rest, parcă încerca să comunice cu ochii. Într-o dimineață, pe când Anca îi schimba cămașa de noapte, Elena și-a ridicat brusc mâna rămasă neafectată și și-a tras instinctiv pătura peste piept, cu pudoarea unei tinere fete.

  • Azi vine tata, a murmurat.

În altă zi, privind pe geam, spre copacii din curte, a zâmbit deodată și a spus:

  • Am furat prune cu Ileana. Proasta de ea! a căzut într-o ulucă a gardului.

Apoi a râs. Iar râsul acela, scurt și sfios, avea în el ceva copilăresc. Cu timpul, se întorcea tot mai des în trecut. Când se întorcea în adolescență, Elena își ținea gâtul mai drept și își umezea buzele într-un fel aproape cochet, de parcă ar fi așteptat pe cineva. Când se întorcea în anii în care era o tânără nevastă, își căuta cu mâna prin pat basmaua și se încrunta la cel mai mic semn de dezordine din cameră. Când ajungea în anii când Anca era copil, o căuta cu privirea prin cameră, spunându-i să urce în pat, că are febră și trebuie să stea liniștită.

Dar cel mai des și mai adânc se întorcea în copilărie. Atunci reușea să vorbească cel mai bine.

  • Să nu-i dai lui Nicu bucata cea mai mare, spunea.
  • Ascunde făina!
  • Dacă bate cineva în geam, să nu
  • Nu spune nimănui că mama plânge.
  • Vine avionul?
  • Lasă ciorapii lângă sobă.

Anca stătea pe scaunul de lângă pat și o privea cu inima sfâșiată. Într-o noapte de iarnă, a adormit pe acel scaun. Când s-a trezit, spre ora trei dimineața, Elena avea ochii larg deschiși și privea tavanul.

  • Ce e, mamă? a întrebat.

Elena și-a întors cu greu capul spre ea și a zâmbit.

  • Mă strigă.
  • Cine?
  • Eu, eu mă strig, a spus, apoi a izbucnit în râs.

Anca s-a simțit atunci panicată.

În primăvara următoare, au avut loc mai multe schimbări. Când i se spunea „mamă”, Elena se uita la Anca nedumerită. În schimb, când auzea numele „Lenuța”, chipul parcă i se lumina.

*

Era o zi rece de aprilie, cu vânt și ploaie. Anca ieșise doar câteva minute în curte, să întindă o pătură la aer și să răspundă la telefon. A vorbit cu medicul de familie, apoi cu vecina de peste drum, apoi a rămas puțin sub nuc, uitându-se la mugurii cei noi și gândindu-se, fără niciun folos, că pomii învie întotdeauna, pe când oamenii nu. Când s-a întors în cameră, spre marea ei surprindere, a găsit patul gol. Pe cearșaf erau doar trei firimituri de pământ uscat și o așchie subțire de lemn, ca desprinsă dintr-un gard vechi. Atât. Anca a rămas în prag câteva secunde fără să înțeleagă. Apoi a strigat:

  • Mamă?

Nu i s-a răspuns. A verificat baia, bucătăria, holul, dulapul, s-a uitat sub pat și după ușă. A ieșit în curte. A deschis poarta și a privit de-a lungul uliței. Știa că o femeie nedeplasabilă nu putea ajunge singură nicăieri. Și totuși, nu era nici urmă de Elena. Apoi au venit polițiștii. Au măsurat, au pus întrebări, au verificat geamurile, ușa, gardul, podul, beciul, curțile și casele din vecinătate, strada. Un agent tânăr a întrebat dacă bătrâna putea merge. Anca i-a arătat patul, barele metalice, corpul imaginar care nu s-ar fi putut ridica niciun metru fără ajutor. Omul a notat ceva și a tăcut. Dosarul a rămas deschis o vreme, apoi suspendat, apoi uitat sub alte dosare, cu cazuri ceva mai rezonabile. În familie s-a vorbit în șoaptă despre o posibilă răpire, despre o posibilă minune, despre faptul că Dumnezeu face uneori lucruri de neînțeles, ca și despre „ceva necurat”. Anca n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu mama ei. Dar noi știm.

*

În clipa în care a dispărut, în camera de la stradă au rămas patul medical, șalul gri, veioza cu lumină galbenă. Dincolo de ele i s-a deschis Elenei o altă lume. Mai întâi a simțit pământul rece sub tălpi. Apoi libertatea cu care își mișca articulațiile. Apoi ușurarea nemărginită de a nu-și mai purta trupul greu, dureros, al bătrâneții. Se afla înapoi în curtea copilăriei ei, cu sărăcia ei, cu câteva găini, împrejmuită de un grad cu ulucile strâmbe, cu fratele mai mic jucându-se, cu mama stând în tindă și torcând și cu tatăl absent. A început să alerge, dar nu ca o bătrână care doar visează că aleargă, ci ca un copil. A fugit până la gard, a atins lemnul umed, a privit noroiul din curte, și-a văzut mâinile subțiri, genunchii juliți, fusta scurtă și peticită. A râs. Era râsul acela cristalin, care i se părea Ancăi că-l aude uneori când se afla în bucătărie, și care nu putea veni decât din patul acela me-dical. Din tindă s-a auzit vocea mamei ei:

  • Lenuțo, unde umbli?

Mama ei era acolo, mai tânără decât o ținuse minte. În acel moment, Elena a înțeles că nu se întorsese într-o amintire, ci într-o porțiune vie a trecutului, una care își recăpătase consistența.

  • Nicăieri, a zis. Zilele au început să curgă iar după vechiul lor ritm. S-a trezit dimineața pe laviță. A mâncat mămăligă cu lapte acru. A ascultat motorul avioanelor în depărtare. A mers desculță prin curte. A furat prune cu Ileana și, de data aceasta, când a văzut-o alunecând spre gard, a încercat s-o prindă mai repede de mână, ca să nu se rănească. Dar n-a putut schimba nimic, căci lucrurile se petreceau iarăși așa cum se mai petrecuseră, însă nu complet identic. În fiecare clipă trăită din nou, Elena aducea cu sine cunoașterea dobândită de-a lungul vieții. Știa cine va muri, cine va pleca, cine va supraviețui, cine va fi trădat. Știa că Nicu nu va avea timp să crească. Știa că mama ei va plânge mult și pe ascuns. Știa că tatăl ei se va întoarce schimbat. Știa că ea însăși va trăi o viață grea, va naște, va îmbătrâni, va povesti nepoților, se va îmbolnăvi și, în cele din urmă, se va întoarce acolo.

La început, această dublă cunoaștere a făcut-o aproape insuportabil de atentă. Încerca să schimbe lucruri. Să-i spună mamei ei să doarmă mai mult. Să-i pună lui Nicu șosete mai groase. Să ascundă făina mai bine. Să închidă poarta. Să prevină o febră, să întârzie o veste, o plecare. Dar treptat, Elena a înțeles că întoarcerea ei nu se produsese pentru a corecta ceva, ci să i se mai dea o șansă. Vedea felul în care mama ei își odihnea, pentru o secundă, fruntea de tocul ușii când credea că n-o privește nimeni. A văzut rănile de pe mâinile tatălui ei când s-a întors, în sfârșit de pe front. A văzut cum Nicu mănâncă repede și neatent, fără să știe că timpul lui pe pământ se împuținează. Nu era mai fericită. Avea iarăși parte de moarte, de foamete, dar avea șansa de-și mai îmbrățișa părinții, de a mai auzi strigătul mamei ei din tindă, nu doar ca pe un ecou din trecutul îndepărtat. De a-și simți din nou trupul ușor și nedureros. De a trăi fără să zacă într-un pat metalic, fără perfuzie, fără paralizie, fără chinul de a rosti vreun cuvânt. De-a fi din nou în singurul timp al vieții unde totul era încă posibil, chiar dacă nimic nu avea să iasă bine. Anca a trăit luni întregi cu senzația că a pierdut-o de două ori pe mama ei: întâi din cauza bolii, apoi prin dispariția ei. Au fost zile când aproape o ura pentru că plecase astfel, fără să lase vreo explicație, fără să lase măcar un trup pe care să-l poată plânge. Au fost nopți în care se ridica din pat și intra în camera goală, numai ca să verifice că patul era încă gol, că nu visase.

În unele seri, când lumina cădea în-tr-un anumit fel peste nucul din curte și peste peretele unde fusese patul, camera căpăta o densitate ușor stranie. Alteori, Anca simțea deodată un miros slab de fum de lemn ars și de mămăligă afumată, deși în casă nu se gătea nimic. Uneori îi venea să plângă fără niciun motiv imediat, iar plânsul acela, după câteva minute, se transforma singur într-un zâmbet.

Într-o zi, căutând printr-o ladă veche, Anca a găsit o fotografie mică. În ea, era o fetiță care stătea lângă un gard de lemn, cu o mână ridicată de parcă ar fi vrut să se apere de lumină sau să facă semn cuiva. A privit mult fotografia aceea și a simțit că acolo, exact acolo, se întorsese mama ei.

De atunci, când intra în camera rămasă goală, Anca nu mai aprindea întotdeauna lumina. Stătea uneori în prag, cu mâna pe clanță, și simțea în piept plânsul. Apoi zâmbea. Plângea fiindcă n-a știut niciodată ce s-a întâmplat. Zâmbea fiindcă bănuia că mama ei poate aleargă iar desculță printr-o curte, că o aude din nou pe mama ei strigând-o, că-l ține pe Nicu de mână, că fură prune cu Ileana. Că, într-un fel care depășește orice înțelegere, mama ei se află acolo unde trebuia să ajungă. Atunci, Anca șoptea:

  • Joacă-te. Fii iarăși copil. Eu n-am să te mai chem înapoi.

Și camera se umplea, pentru câteva clipe, de o liniște atât de blândă, încât părea nu golul lăsat de o dispariție misterioasă, ci șansa mamei ei de a mai amâna, sau poate de a preveni, acel viitor AVC.

Sfârșit