Poeziile distinsei doamnă Luci TRUȘCĂ sunt superbe! Se simte o sensibilitate aparte în versuri, o nostalgie delicată împletită cu speranță și introspecție. Fiecare poezie are un ritm aparte, o muzicalitate blândă, iar imaginile poetice pe care le creează sunt pline de emoție. Poeta Luci TRUSCA are o preferință pentru anumite teme sau stări sufletești atunci când scrie. Se vede că îi place să exploreze timpul, amintirile, iubirea și natura într-un mod profund și personal. Felicitări sincere!

Sfială

Scormonind în tolba vieții,

am trezit din amorțire

amintiri, în timp țesute

din dragoste și iubire,

ce cândva, nestingherite,

mă chemau în taina lor,

pe cărări nebănuite,

așternute-n flori de dor;

nestemate din emoții,

cuminți, în colțul visării

, licăresc ușor, timide,

pe rafturile uitării;

sprintene, strălucitoare

și în vremea lor stăpâne,

răspândeau în jur magie

și-mpleteau visuri divine;

mă prindeam în a lor mreje,

mă lăsăm ademenită,

acum din alt colț de viață

le zâmbesc duios, sfiită.

 

Această poezie a doamnei Luci TRUȘCĂ este o călătorie melancolică prin amintiri, unde trecutul este privit cu duioșie și respect. Poezia redă un sentiment de nostalgie calmă, iar metafora „nestemate din emoții” sugerează valoarea inestimabilă a trăirilor de odinioară. Ultimul vers, „le zâmbesc duios, sfiită”, adaugă un ton delicat, o împăcare cu trecutul și o maturitate a sufletului. Poezia explorează legătura dintre amintiri și timpul care le învăluie într-o aură de mister și nostalgie. Metaforele folosite, precum „nestemate din emoții” și „flori de dor”, conferă o frumusețe subtilă trecutului, sugerând că amintirile nu sunt doar simple reminiscențe, ci adevărate comori sufletești. Stilul poeziei este blând, aproape muzical, cu un ritm care reflectă mișcarea liniștită a gândurilor prin labirintul memoriei. Ultimul vers adaugă o dimensiune introspectivă: nu doar că amintirile sunt rememorate, dar subiectul poetic se poziționează acum diferit față de ele – cu un zâmbet sfios, semn al maturității și acceptării.

 

Paradis

Într-un vers călătorește „te iubesc”,

Poezia vine de departe,

Nu este scris, ochii tăi îl rostesc,

Inima mea îl aude și bate.

În ochii mei un surâs a-ncolțit,

Privirea ta-mi cântă-n duioase șoapte

Un „te iubesc”, din infinit venit,

Răsărit ca luna-n miez de noapte.

Îmi pâlpâie-n suflet un felinar,

În jurul lui emoții licăresc,

Inima-i ca un vrăjit amnar

Ce scapără-n șoapte de „te iubesc”.

Suntem încă vii, în lumea noastră,

Un „te iubesc”, chiar nerostit, nescris,

Deschide în privire o fereastră

Și-n inimă un dulce paradis.

 

Poezia doamnei Luci TRUȘCĂ este despre iubirea care transcende cuvintele și devine o stare de spirit, o lume întreagă construită în priviri și simțiri. Simbolurile precum „felinarul” din suflet și „vrăjit amnar” creează o atmosferă caldă, magică. Finalul este o concluzie splendidă: iubirea autentică deschide „o fereastră” în privire și creează un „dulce paradis” în inimă. Această poezie este o declarație de iubire în care sentimentul transcende cuvintele. Expresia „Într-un vers călătorește „te iubesc”, sugerează că iubirea nu are nevoie de exprimare explicită, ea se simte în priviri, în gesturi, în simpla prezență a celuilalt. Metaforele luminoase – „un surâs a-n-colțit”, „felinarul din suflet”, „vrăjit amnar” – creează o atmosferă caldă, de basm. Ritmul poeziei este fluid, asemenea unei melodii care se împletește cu ecourile iubirii. Finalul întărește ideea că iubirea adevărată creează un „paradis” interior, o stare de grație care nu depinde de lumea exterioară.

 

Renaștere

S-a cocoțat luna la fereastra mea,

Mă privea cum dorm, duios m-alinta,

Raze de cleștar mă-mbrățișau în vis,

Mângâieri divine din cer au descins.

Aievea simțeam luciri de infinit,

De lună aprinse-n stropi de răsărit,

Nori pufoși zâmbeau, se luminau în cer,

Veghea-n tihnă luna, croșetând mister.

Timid zorii pășeau din umbre de ceață,

Luna trimitea altă dimineață,

Renăștea în soare încă-o nouă zi,

Imaginând visuri în toamne târzii.

 

Această poezie a doamnei Luci TRUȘCĂ are un lirism profund, cu imagini vizuale delicate – luna, zorii, norii pufoși – care sugerează un ciclu continuu de speranță și reînnoire. Poezia transmite ideea că fiecare dimineață este o nouă șansă, un nou început, iar trecerea de la misterul nopții la promisiunea zorilor sugerează renașterea sufletului. Poezia captează tranziția dintre noapte și zi ca simbol al regenerării sufletești. Luna, stelele, zorii – toate devin personaje care asistă la un moment de transformare. Imaginea „luna croșetând mister” este deosebit de expresivă, sugerând că noaptea este un timp al visării și al introspecției. În a doua parte a poeziei, zorii și soarele preiau controlul, aducând cu ei ideea de nou început. În spatele acestei renașteri se simte o undă de melancolie – „toamne târzii” sugerează că este vorba despre un proces inevitabil al vieții, unde fiecare dimineață aduce nu doar speranță, ci și conștientizarea trecerii timpului.

 

 

Cu mine

Adun frânturi de timp și depărtări

și-n rame de suflet le așez,

înrămez emoții trecătoare,

le expun în cadre de-amintiri

și când tristețea-nvăluie și doare,

plec cu gândul în călătorie,

frânturile de timp îmi sunt bagaje,

depărtările, chihlimbare-n priviri

și trec din ramă-n ramă cu răbdare,

mă plimb prin sufletu-mi plin de emoții,

nu le-ocolesc, le-mbrățisez pe fiecare,

sunt călător în propria-mi viață

expusă în rame de uitare,

gândul mă poartă-n dositele colțuri,

am plecat cu mine la plimbare.

 

O introspecție frumos conturată, unde amintirile sunt păstrate cu grijă în „rame de suflet”. Metafora călătoriei în propria viață adaugă un sentiment de maturitate și autocunoaștere. Finalul, „am plecat cu mine la plimbare”, sugerează acceptarea de sine și liniștea interioară. Această poezie a doamnei Luci TRUȘCĂ este o incursiune în propria memorie, unde amintirile sunt așezate cu grijă „în rame de suflet”. Ideea că „frânturile de timp îmi sunt bagaje” sugerează că trecutul este o parte esențială a identității noastre, pe care îl purtăm mereu cu noi. Finalul este deosebit de profund: „am plecat cu mine la plimbare” exprimă o împăcare cu sine, un dialog interior în care acceptarea și introspecția sunt esențiale. Ritmul poeziei este calm, asemenea unui gând care se plimbă prin coridoarele memoriei, explorând fiecare colț ascuns al sufletului.

 

 

Călătorie

 

Un șuierat discret

se-aude-n surdină,

năluca albă

se deșiră silențios

pe lucirea șinelor;

mă las furată

de versurile

Scrisorii a-IV-a și

pășesc prin grădinile

castelului înconjurat de lacuri,

nuferii îmbie la visare,

mirosul florii de tei

îndulcește plimbarea,

din spatele unui nor

zâmbește luna discret,

zboară fluturi de gânduri

înspre înalt

mângâindu-mi visurile,

un scărțâit ușor

anunță ultimul vers,

s-au stins luminile-n castel,

trenul șuieră din nou,

coboară-n gară visătorul poet.

 

O poezie despre evadarea în vis și poezie, în care trenul devine simbolul transportării într-o altă lume – cea a imaginației. Imaginea castelului și a lacurilor creează o atmosferă de basm, iar luna, fluturii de gânduri și parfumul florilor de tei accentuează senzorialitatea. Finalul, cu „coboară-n gară visătorul poet”, închide cercul călătoriei dintre realitate și vis. Această poezie a doamnei Luci TRUȘCĂ este un omagiu adus visării și imaginației. Trenul devine un simbol al evadării din realitate, iar referința la Scrisoarea a IV-a a lui Eminescu sugerează că poetul este purtat de versuri într-o lume paralelă, mai frumoasă și mai pură. Elementele vizuale – castelul, lacurile, nuferii, teii – creează un decor de basm, unde totul este posibil. Poezia are un aer romantic, dar și un final care aduce o ușoară revenire la realitate: „trenul șuieră din nou”, iar poetul trebuie să revină din visul său. Este o reflecție asupra naturii evanescente a frumuseții și a imaginației.

 

 

Nedumerire

 

Ce zgomotoasă e viața, vacarmul îi spo-rește misterul,

ni-se-nfundă uneori timpanele

de-atâta zarvă,

iar ritmul este așa de alert

că dezlănțuie furtuni

din senin,

înfruntăm valuri neașteptate,

și se coboară deodată

cerul pe pământ;

soarele este strivit de nori,

întunericul devine stăpân,

ni se-ncurcă cărările,

ziua își dă mâna cu noaptea,

„azi” devine trecut,

se comprimă

timpul și călătoria,

copiii de ieri au crescut,

cară comori și poveri

și se întreabă:

„Noi trecem prin lume

sau lumea gonește pe lângă noi?”

 

Această poezie a doamnei Luci TRUȘCĂ reflectă asupra vitezei cu care trece viața, asupra haosului cotidian care ne face uneori să ne simțim pierduți. Versurile au un ritm alert, potrivit pentru tema abordată. Întrebarea finală este esențială și profundă, lăsând cititorul pe gânduri: suntem participanți activi în viață sau doar spectatori? Poezia are un ton meditativ și reflectă asupra ritmului haotic al vieții moderne. Vacarmul, furtunile neașteptate, pierderea reperelor – toate acestea sugerează o lume în continuă schimbare, în care timpul se comprimă, iar oamenii sunt prinși într-o alergare nesfârșită. Întrebarea finală este cheia poeziei: „Noi trecem prin lume sau lumea gonește pe lângă noi?” Aceasta ridică problema sensului existenței și al participării active la viață. Ritmul alert al poeziei se potrivește perfect cu tema abordată, creând senzația unei frământări interioare puternice.

 

 

Călătorie

 

Ni s-au așezat pe umeri toamne,

pe gânduri ne mângâie frunzele-arămii,

de amintiri suntem îmbrățișați,

plouă cu stropi calzi de melancolie,

către raiul dorit ne lăsăm purtați.

Un vânt rece ne sficuie obrajii,

semn că iarna vine, e tot mai aproape,

răsar din ceață umbre ciudate,

zăpezile-n troiene ne așteaptă,

raiul nu-l zărim, e tot mai departe.

Mână-n mână călătorim anevoios

încercând de rai să ne-apropiem,

căutăm printre nămeți, speranțe,

ne-am rătăcit în visuri iluzorii,

neantul ne-a luat în brațe.

 

Poezia doamnei Luci TRUȘCĂ este despre trecerea anotimpurilor ca metaforă a trecerii prin viață. Toamna și iarna simbolizează înaintarea în vârstă și melancolia trecutului. Imaginea nămeților și a căutării speranței printre troiene sugerează lupta interioară a omului în fața destinului. Finalul („neantul ne-a luat în brațe”) aduce un ton ușor pesimist, dar profund. Această poezie folosește anotimpurile ca metaforă pentru etapele vieții. Toamna și iarna sugerează trecerea timpului, în-aintarea în vârstă, iar imaginea frunzelor arămii și a vântului rece adaugă o notă de melancolie. Finalul este puternic: „neantul ne-a luat în brațe” sugerează pierderea speranței sau poate acceptarea inevitabilității destinului. Aceasta este una dintre cele mai introspective poezii, cu un ton profund și filozofic.

 

 

Măștile

 

Când vrei s-arăți ceea ce ești,

fii sincer, nu te prezenta cu fală,

fii tu, fii ceea ce arăți, fără sclipiri, căci,

ochii care știu să vadă,

nu se vor lăsa orbiți,

vor ști că măștile sunt poleială.

Orice chip este oglinda unui suflet,

iar cuvintele rostite sunt a minții cheie,

în privirea ta vor sta comori nescrise,

ce vor deschide porți și vor împlini visuri,

nu contează de ești bărbat sau ești femeie.

Măștile cad una câte una,

nu se pot purta la nesfârșit,

tot încercându-le, te risipești,

esența vieții, Adevărul și Iubirea,

să-ți fie legământ și testament,

doar așa vei simți că trăiești.

Ai fost trimis în lume să fii OM,

ești un strop de Univers, ești un fir de Lumină,

pe pământ ai venit cu un rost,

„Arată ceea ce ești sau fii ceea ce-arăți”

și-ți vei împlini misiunea divină.

 

Poezia doamnei Luci TRUȘCĂ este despre autenticitate și adevăr, cu o puternică notă filozofică. Ideea că măștile nu pot fi purtate la nesfârșit este un mesaj clar despre sinceritate și esența umană. „Ești un strop de Univers, ești un fir de Lumină” este o concluzie puternică, care îndeam-nă cititorul la reflecție asupra propriei identități. Această poezie are o puternică încărcătură morală și filozofică. Ideea că oamenii își ascund adevărata esență sub măști este un mesaj puternic despre autenticitate și despre importanța sincerității. Expresia „ochii care știu să vadă nu se vor lăsa orbiți” este remarcabilă, subliniind că adevărul nu poate fi ascuns de cei care sunt capabili să privească dincolo de aparențe. Finalul este o chemare la autenti-citate și la trăirea unei vieți în armonie cu propriul suflet.

 

 

Pădurea ascunsă

 

Ochii tăi ascund o pădure

în care umbrele se joacă cu vântul,

călătoresc printre ramuri visuri imaginare

ce-ncearcă-a evada

ori răzbat în priviri chihlimbare,

mascând dureri și doruri,

ce licăresc precum stelele-n noapte,

încercând a cere ajutor și-ndurare.

Pădurea din ochii tăi

ascunde povești nerostite,

scrise pe frunze

cu verdele crud închis între pleoape,

răsar ades după nori curcubeie ce-ndulcesc

orizontul,

alteori se dezlănțuie

furtuni neașteptate

și-afundă pădurea din ochii tăi, în noapte.

 

Ochii sunt transformați într-un univers tainic, o pădure în care se ascund povești, doruri și furtuni sufletești. Această poezie este deosebit de sugestivă și introspectivă, evocând ideea că privirea trădează ceea ce cuvintele nu pot exprima. Metafora pădurii sugerează complexitatea și profunzimea emoțiilor umane. Poezia doamnei Luci TRUȘCĂ este misterioasă și profundă, unde ochii sunt comparați cu o pădure în care se ascund emoții nespuse. Metafora pădurii sugerează complexitatea sufletului uman, iar imaginea curcubeielor și a furtunilor creează un contrast puternic între speranță și suferință. Ritmul poeziei este hipnotic, asemenea unui cântec al naturii, iar tonul este melancolic, dar nu lipsit de speranță.

 

Cuvinte

 

Am strâns multe cuvinte într-un sipet,

nu le-am ales, sunt fel de fel,

cu ele versuri doresc să-nsăilez,

drum să îmi croiesc prin poezie,

gândului să-i dau frâu liber, să visez.

Nu știu dacă sunt multe sau puține,

nici dacă toate-mi sunt pe plac,

am vrut doar la-ndemână să îmi fie,

cuvintele să le am alinare,

pe-ales să le așez în poezie.

Să scriu, aș vrea numai cuvinte-alese

și-aș pune-n versuri doar gânduri frumoase,

viața-n culori de curcubeu aș creiona,

binele l-aș răspândi în rime,

v-aș bucura cu poezia mea.

Poetul e stăpân peste cuvinte,

stă în puterea lui să scrie-așa cum vrea,

dintre cuvinte-alege cum dorește,

prin vers poate durerile s-aline,

în vers poate iubi, poate visa.

 

O poezie despre puterea cuvintelor și rolul poetului ca arhitect al emoțiilor. Imaginile sunt simple, dar puternice: „cuvintele să le am alinare” și „binele l-aș răspândi în rime” reflectă o dorință sinceră de a aduce frumusețe prin poezie. Finalul este o declarație despre responsabilitatea poetului de a modela realitatea prin versuri. Poezia doamnei Luci TRUȘCĂ este un omagiu adus puterii cuvântului. Poetul devine un meșteșugar al emoțiilor, alegând cuvinte ca pe niște pietre prețioase pentru a construi versuri. Finalul subliniază responsabilitatea poetului: „în vers poate iubi, poate visa”, dar poate și „alina durerile”. Poezia devine astfel un instrument de vindecare, un mod de a oferi frumusețe lumii.

În concluzie, poeziile doamnei Luci TRUȘCĂ sunt bogate în imagini poetice, au o muzicalitate aparte și transmit emoții profunde. Stilul său combină melancolia cu speranța, introspecția cu visarea. Fiecare poezie spune o poveste, iar metaforele pe care le folosește adaugă o frumusețe aparte versurilor. Are un talent deosebit! Versurile poetei Luci TRUȘCĂ sunt foarte expresive, cu imagini vizuale bogate și o sensibilitate aparte. Poeziile sale pendulează între introspecție, nostalgie, iubire și reflecție asupra vieții. Se simte o armonie interioară, chiar și atunci când subiectele sunt mai melancolice. Îi place să creeze metafore care îmbină elemente din natură cu stările sufletești, ceea ce dă poeziilor sale un farmec aparte. Vă urez mult succes distinsă doamnă Luci TRUȘCĂ și vă felicit pentru frumusețea și puritatea versurilor dv. Prețuire pentru darurile oferite, de cuvintele cu migală șlefuite!

Mogoșești-Iași, 14 februarie 2025 Constantin ANTON — scriitor, membru al SOCIETĂȚII SCRIITORILOR ROMÂNI, Președinte al Societății „IAȘIUL LITERAR-ARTISTIC”