Trăsătura retorico-narativă a cărții 35 de interviuri (Editura Ars Docendi, București, 2021) a lui Gheorghe Păun, personalitate academică multicunoscută în lumea științei și literelor, are drept fundament, genezic, revărsarea confen- siv-firească de reflecții și meditații esențiale pe marginea existenței actului de creație. Acestea indică invariabil, pe de o parte, insolitul și profunzimea spiritului, iar pe de altă parte, prezența în dialog a unui eu primordial, aflat embrional în adâncul Ființei, care îi transcende trăirile în rost.

Constatăm că, din start, este exclusă orice dedublare a ego-ului, itinerariul urmat de Gheorghe Păun, ontologic, iconografic și existențial, simbolizând/ validând mitul creator de redescoperire și regăsire a Sinelui. Cartea, un adevărat puzzle,  conținând  repere  amănunțite despre destinul unui om ajuns în vârful piramidei, deși nu este structurată pe etape calendaristice sau bibliografice, vine să întemeieze spectacular statutul unei ființe istorice care se substituie timpului în care supraviețuiește, pentru a oferi un răspuns proteic la întrebarea: cine sunt eu?

În Cuvânt-înainte acesta mărturisește, să recunoaștem, cu exces de modestie: „…Îmi dau acum seama, ascultându-mă/citindu-mă, ce  meserie grea e cea de autor de interviuri (de întrebător), ce multe lucruri am aflat eu despre mine însumi în timp ce încercam să răspund, ce  anamneză psihologică-psihiatrică poate fi o carte cu interviuri, mai ales că întrebările sunt formulate de-a lungul anilor, în forme complementare uneori, parcă dinadins spre a verifica temeini- cia-sinceritatea unora dintre răspunsuri”. Indiferent de preintenția de a recupera și descifra din marginile uitării texte „genetice” arhivate (totuși) în paginile unor publicații-efemeride, reducția actualității implică, dintr-o perspectivă estetică, o investigare a sensului existențial al unui lirosof predestinat să se întruchipeze în „daimonul” hermeneutic al „Marelui Text” (R. Barthes). Din acest punct de vedere putem extrage observația că dialogurile, propuse generos și cu o oarecare maliție de academicianul Gheorghe Păun, dincolo de informații cultural-științifice și sugestii, încorporează lucid, explorând meticulos, cu efect emoțional, toate laturile semnificațiilor pe care le sugerează/explică despre lumile sale firești și misterioase, interioare și exterioare, demonstrează ca atare identitatea unui caracter permanent/ intens organizat. „Limbajul în limbaj”, epidermic dezvoltat în răspunsurile formulate la întrebările-test, susține mișcarea metodic-senzitivă de idei care străbate gândirea unui om de știință și de litere, producând în aceasta, recuzând prejudecățile și complexele care ar putea apărea pe parcursul lecturii, revelații epistemologice incontestabile. Ideația literară, simptomatică, a textelor are menirea să ne orienteze/călăuzească în labirintul semantic al dialogismului cultivat de autor care, în întregime, reclamă existența unei relații intrinseci cu lumea, cu ceilalți, bazată, cum ne sugera Emil Cioran în revista „Floarea de foc” (anul I, nr. 8/27 februarie 1932, p. 1),

pe interpretarea realului ca plasticitate, spre a ne dovedi, evident, „o organică incomprehensiune a destinului”, ecuația eu – tu reprezentând o formă artistică de cunoaștere, înțelegere și comunicare a avatarurilor vieții.

Fără a recurge la improvizații, ipoteze sau speculații în imperiul anumitor teme, nici când acestea capătă aureola utopiei, Gheorghe Păun resuscitează analitic istoria, completând fluxurile/refluxurile a posteriori în dorința expresă de a-și substitui, cu o spectaculoasă, detașată propensiune epică măștile zeului Thot.

Pentru a ne justifica aserțiunea este suficient să-l identificăm pe savantul Gheorghe Păun cu respectiva divinitate, „stăpânul cetății Hermopolis”, cel care a inventat artele, cum ne istorisește Platon în Phaidros: „…Acestui zeu îi e închinată pasărea sfântă căreia egiptenii îi zic Ibis, iar zeul însuși se numește Theuth (Thot). Se spune că el mai întâi a descoperit numerele și socotitul, geometria și astronomia, ba și jocul de table și zarurile, în sfârșit, literele. În vremea aceea domnea peste tot Egiptul regele Thamus. […] Mergând Theuth (Thot) la rege, i-a arătat artele inventate de el și i-a spus că trebuie să le răspândească printre toți egiptenii. Regele l-a întrebat atunci asupra folosului pe care l-ar aduce fiecare dintre artele acestea și, în timp ce zeul dădea lămuriri asupra fiecăreia în parte, regele avea cuvinte de laudă pentru una, pentru alta nu, după cum fiecare artă îi părea bună sau, dimpotrivă, de niciun folos. […] Au ajuns, iată, la litere, și Theuth (Thot) a spus: «Privește, rege, știința aceasta îi va face pe egipteni mai înțelepți și mai cu ținere de minte; găsit a fost leacul uitării și, deopotrivă, al neștiinței». La care regele a răspuns: «Preapricepute meșter Theuth (Thot), unul e chemat să nască arte, altul să judece cât anume dintr-în- sele e păgubitor sau de folos pentru cei ce se vor sluji de ele. Tu, acum, ca părinte al literelor, și de dragul lor, le-ai pus în seamă tocmai contrariul a ceea ce pot face ele. Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte; punându-și credința în scris, oamenii își vor aminti din afară, cu ajutorul unor icoane străine, și nu dinlăuntru, prin caznă proprie»”. Este clar că raportându-ne (nu întâmplător) la modelul Toth am dorit să scoatem în relief, desigur, în interiorul contextului, sistemul filozofic-literar, enciclopedic, al lui Gheorghe Păun care postulează teza prezenței în text/mesaj a „factorilor pragmatici” (Umberto Eco, Lector in fabula, 1991).

Se înțelege, arhitectura cărții 35 de interviuri este bine definită. În imaginarul oglinzilor paralele între care l-am interpus pe Thot, „spre desfătarea scriiturii” (R. Barthes) și valorizarea ei, pare să se proiecteze, intertextualist, biografemele lui Gheorghe Păun în interiorul cărora au loc certe spectacole sincretice, biografiste. Vom recunoaște în discuțiile inițiate/provocate, axate pe „ființa multi-dimensională” care este omul, axiome bazate pe „teoria limbajelor formale, pe posibilul calculator al viitorului” care va putea funcționa, anticipăm, cu ADN sau pe Science Fiction sau pe modelul matematic inventat – P systems sau pe GO ș.a.m.d.

Fără îndoială, autorul cărții 35 de interviuri își rescrie, pur și simplu, avatarurile vieții, ale profesiunii, dând în acest mod sens fantasmelor în care se află (în)corporată, în termenii lui R. Barthes, „conștiința realității”. În destăinuirile scriitorului serios subjugat de vocația sincerității din care, normal, nu lipsește știința interpretărilor marilor și enigmaticelor dileme ale timpului trecut și regăsit, se distinge, cu eleganță, și interesul pentru literatură. Considerațiile sunt alimentate de o stare de spirit pătrunzător accentuată de un limbaj doct, elevat, fără elemente ficționale, care reprezintă, în temeiul celor arătate de teoreticianul Eugeniu Coșeriu în studiul Omul și limbajul său, Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii și lingvistică generală (Iași, 2009), o formă de cultură (alături de artă, religie și mitologie, știinţă și filozofie), cu alte cuvinte, baza culturii înseși, întrucât conţine în germene toate celelalte forme.

Deși niciunde nu se face aluzie la memorialistică, cartea de interviuri a lui Gheorghe Păun, un adevărat manual de inițiere în arta disertației dialectice, constituie, în planul teoriei mitologic-arhetipale a antropologiei, un bun prilej de rememorare a tot ce poate un om asimila într-o viață. „Vocea”, deși fragmentară, ce o detectăm cu ușurință în retorica textelor-răspunsuri, definește gândirea, sensul, valoarea și înțelesul mitului literar al unei demiurgice ființe a cetății, înzestrată cu propria sa viziune despre lume, despre raporturile sale cu aceasta și cu ceilalți. Nu vom greși socotind literatură pură majoritatea pasajelor aflate în componența socraticelor destăinuiri-narațiune ale lui Gheorghe Păun care, susținem, ne deschid calea spre cunoașterea sinelui său, spre experiențele dobândite datorită variilor fenomene cultural-științifice universale de al căror impact suntem sau nu conștienți. Constructul biografic-spațial-temporal, și nu numai, ce ni-l propune Gheorghe Păun (grație inteligenților săi amfitrioni!), gravitează pe orbita unui eu faustic, paradigmatic, organizat, prin întruchipările-ipostază ce ni le deconspiră reușind să devină personaj literar (alter ego) în a cărui structură aflăm filiații subtile cu operele (în)temeiate de Jules Verne, George Orwell, Solomon Marcus, Tom Head, Dan Barbilian, Grzegorz Rozenberg, Arto Salomaa, Albert Einstein etc.

Volumul 35 de interviuri, cum bine observăm, accentuează aspecte semnificative, idei, direcții și stări de lectură fundamentale, toate generate de un spirit reprezentativ al culturii și științei românești: academicianul Gheorghe Păun. În răspunsurile la întrebările puse, prin acestea discursul căpătând o fluiditate esențială, se constată o concepție extinsă a ideilor despre realitatea și lumea în care trăim. Nu mai puțin adevărat este faptul că autorul celor 35 de interviuri reușește să confere textului epicitate și, de ce nu?, să impună necesitatea confruntării eului auctorial cu alte determinări spațio-temporale ale creației.

Cartea  academicianului-scriitor Gheorghe Păun, truditor pe solul științei și culturii, demonstrează metodic, fără echivoc, din perspectiva perceperii imediate a realității, idealurile și splendoriile creației și ale limbajului. În contextul larg al științei și culturii pe care le slujește cu fidelitate vom reda, pentru a-i ilustra/justifica „subiectele… de interes”, un fragment sugestiv/revelatoriu dintr-o confesiune a interlocutorului: „Cu puține «infidelități» (semiotică, cercetări operaționale, decizii multicriteriale și de grup), tot timpul m-am ocupat de limbaje formale. Am avut dubla șansă să fiu aproape tot timpul cercetător (deci liber) și să lucrez cu nume importante ale domeniului (Marcus, Salomaa, Rozenberg, Ehrenfeucht, Dassow) și pot pentru ca să zic că am avut «succes la export» cu tot ceea ce m-a interesat, cu tot ceea ce am lucrat: Gramatici cu restricții în derivare (carte la Springer, capitol în Handbook), Sisteme de gramatici (carte la Gordon and Breach, capitol în Handbook), Gramatici contextuale Marcus (carte la Kluwer, capitol în Handbook), DNA computing (carte la Springer, capitol în Handbook); în toate cazurile, mulți cercetători străini continuându-mă, inclusiv doctoranzi alegându-și subiectele de teze din lucrările mele. […] Îmi pun mari speranțe în ultima carte menționată mai devreme: DNA Computing. New Computing Paradigms, scrisă în colaborare cu G. Rozenberg și A. Salomaa pentru Springer-Verlag, Heidelberg. Am început o «campanie» recentă privind posibilitatea de a descrie o întreagă familie de limbaje (înrudite sintactic) cu ajutorul unei singure gramatici. Limbajele formale nu au dezvoltat încă un asemenea instrument, deși el este necesar lingviștilor (în studiul dialectelor, de exemplu), geneticienilor (în studiul «populațiilor»), poate și celor care lucrează în inteligența artificială. Interesul meu este pentru teorie, iar X-familiile – că așa le-am zis – ridică multe și interesante probleme teoretice…”.

Este   remarcabil   faptul   că Gheorghe Păun trece, în discursul său, dincolo de personajul întruchipat, proprietar al „pietrei filozofale”, aproape tot ce a acumulat de-a lungul experiențelor științifice și literare. Între multe altele, reflecțiile sale cuprind, în esență, idealurile unui om care a izbândit să treacă prin „bifurcările” fatalității, mereu purtând cu sine „obsesiile ceasului”, și să-și urmeze timpul atras/zbuciumat de „poezia lumii finite”. Cu alte cuvinte „omul vine pe lume cu o multitudine de posibilități, dintre care în cursul unei vieți actualizează doar câteva”: „În poezie nu-mi caut un refugiu, în orice caz, nu un refugiu de matematici sau de lume. Pretinsa complementaritate dintre poezie și matematică nu este, spuneam și mai devreme, deloc reală, cele două universuri se întrepătrund semnificativ. Ambele au de a face cu «adevărul». Matematica îl caută în semne și, mai important, îl demonstrează. De altfel, se spune că matematica este mai mult interesată de corectitudine decât de adevăr – dar să echivalăm cele două concepte, măcar pentru discuția de față: din axiome pe care le presupunem «adevărate», fără să ne întrebăm mai mult asupra acestui aspect, se inferează consecințele, le numim leme, teoreme, corolare etc. adevărate, pentru că sunt garantat corecte, ne asigură până și Aristotel de acest lucru. Poezia caută adevărul prin iluminare – la fel ca religia. Filozofia mi se pare la mijloc, pentru că îi este suficientă «demonstrația» într-o limbă naturală, chiar dacă într-un fragment specializat, «limba filosofică», posibilă victimă a ambiguității, a impreciziilor limbilor naturale”.

În altă ordine, Gheorghe Păun  amintește ipoteza că Universul va fi cândva redus „la un punct, la Cuvânt, simetric Big-Bang-ului”. Teoria exprimată poartă, desigur, marca organicistă, epică, a unei viziuni aparte despre actul de creație în general, bazat pe rațiune și pe raționament. Poate că datorită acestor manifestări ale spiritului se explică și meditațiile sale, să recunoaștem netipice, asupra „evoluției universale”, asupra utopiilor, nu cele proprii fizicii sau matematicii, ci tehnodigitalizării: „… Poate vine Apocalipsa, nu cea cu cavaleri cinematografico-înfricoșători, ci cea cu deschiderea cerurilor, când vom înțelege altfel lumea, vom muta «departele» mai încolo. Nu-i așa că v-ar plăcea, de pildă, să vedeți-simțiți patru dimensiuni, nu numai pe cele trei de acum? Poate și cu asta va veni Apocalipsa…”.

Sensul („greu de prins în cuvinte”) pe care savantul-scriitor îl atribuie, aristotelic (în neconvenționalele sale convorbiri), istoriei – aflată „într-un moment de inflexiune” – este clarificator pentru consolidarea unității construcției monografice de față – 35 de interviuri – care se recomandă și drept un „test” de pătrundere prin limbaj/mesaj în intimitatea sa existențială. Prezentul confesiunii, atestat, cum am mai spus, de cugetări și judecăți riguroase (care vor rămâne o sursă documentară credibilă pentru biografi), reclamă o simbioză impresionantă între individualitate și universalitate, posibilele analogii creând, fiecare în parte, o altfel de lume, arhetipală, exprimată prin miteme predilecte: acasă, poezia, știința, gramatica cuantică, timpul liniar, limbajul, P sistem, GO-ul, bicalculator, jocul, genetica, credința, speranța, SF-ul, viața, Dumnezeu etc. În lumina celor afirmate putem estima că în „morfologia” scriiturii lui Gheorghe Păun (să sugerăm, încă o dată, că răspunsurile la interviuri sunt autentice pagini de literatură!), detectăm atât o multitudine de surse moderatoare, de tip livresc, aspect care ne determină să relevăm potențialul său creator, cât și „ipostaza literară” în care îl recomandă textele-mărturisire. Aserțiunea lui R. Barthes: „A scrie înseamnă a trăi” se axează la Gheorghe Păun pe amprenta mitologică a unui ethos care presupune, înainte de orice, logic, deficționarea/ sacralizarea realității. Discursul său nu este decorativ. El conține n forme de tipologii culturale, amplificate de retorică, înțesate neîndoielnic cu verosimil, permanent purtătoare de semnificație. În fapt, gândirea autorului condiționează alteritatea unei lumi macondiane în care factualitatea, eliberată de orice complex/paradox, exprimă dialogic condiția intelectualului-seismograf al cărui traiect „…Nu este totdeauna, ca să spun așa, senin, există multe momente de impas, cumpănă, îndoială. Lucrurile ies sau nu ies, există fundături, intuiții care nu se confirmă. Diferența o face plăcerea de a lucra, abordarea ludică, un mare noroc pentru cei ca mine, născuți în «zodia jocului». Nu știu cum se vede din afară, dar cred că optimismul meu este mai degrabă lipsă de complexe («totul se poate, e doar problemă de efort» – luând termenul efort la modul general) și un plus de umor («ce nu se poate face cu un pic de umor e fie religie, fie nu merită»). Iar încrederea în sine crește și odată cu experiența, cu acumularea de rezultate, cu vârsta. În spatele cărților, continuărilor, discipolilor te poți adăposti confortabil – nu știu de la ce vârstă «este voie» să spui că nu ai trăit degeaba (care sunt, totuși, criteriile? Cel cu copil-casă-pom-carte mi-ar fi tare la îndemână…)”.

Într-o astfel de conjunctură creatorul de lumi imaginare (și nu numai!) își asumă muncile Demiurgului și se pune în serviciul, pe de o parte, al propriului său eu, iar pe de altă parte, în al celorlalți (presupuși/existenți în viitor), pentru a le oferi modele catalitice de formare și devenire intelectuală.

Naratorul, în tot acest travaliu al său de a-și justifica, în cartea-document 35 de interviuri, magia cu care seamănă statui printre cuvinte, nu ezită să-și sincronizeze intelectul, printr-un exercițiu de empatie, la marile fenomene în dezbatere postmodernistă care guvernează, orice altceva am crede, peste ființa umană și peste univers (ordinea poate fi și inver- sată!). Dincolo de relevanța comprehensiunii acestora se conturează, în logica incongruentă a figurării simbolurilor și miturilor cotidiene, ideea fundamentală a existenței unei etici a memoriei, a virtuților și a rezonanțelor actului de creație, indiferent sub ce formă, entitate și domeniu, este el generat. De aceea, apreciem, răspunsurile – condensate, vii, dinamice, pline de învățătură –, adevărate jaloane biobibliografice, urmează o traiectorie evolutivă, augmentând astfel nuanța narativă a cărții – 35 de interviuri – plăsmuită, de ce nu?, la curtea argeșeană a înțeleptului Thot vs. Gheorghe Păun.

*Profesor, doctor în filologie, critic literar.