În biografia lui Christian W. Schenk există un fapt care nu ține doar de destinul unui scriitor, ci de anatomia unei conștiințe. Sunt autori care au scris bine. Sunt autori care au publicat mult. Sunt autori care și-au făcut un nume. Dar există și acea specie mai rară, incomodă, aproape neverosimilă într-o epocă a acomodărilor, a celor care au fost în stare să plătească pentru un cuvânt spus la timp. Christian W. Schenk aparține acestei categorii. El nu poate fi redus nici la figura medicului, nici la aceea a poetului, nici la cea a editorului și traducătorului. Toate acestea sunt adevărate. Dar insuficiente. În centrul portretului său stă altceva: o formă de verticalitate care nu s-a cerut admirată, ci și-a făcut pur și simplu datoria.

Născut la 11 noiembrie 1951 la Brașov, format într-un spațiu multilingv și într-o cultură de graniță, Schenk a dus cu sine, de la început, nu doar o disponibilitate pentru limbă, ci și o sensibilitate pentru fisurile istoriei. A devenit poet, eseist, traducător și editor, dar nu în sensul decorativ al acestor cuvinte, ci în sensul lor de muncă grea, de responsabilitate și de construcție. Mai târziu, în Germania, unde și-a continuat formarea și unde s-a afirmat profesional și literar, această vocație s-a lărgit: el nu a fost doar un scriitor bilingv sau trilingv, ci unul dintre acei puțini oameni care au înțeles că literatura nu este doar creație, ci și punte, și memorie, și reparație culturală. Un capitol decisiv din această biografie îl reprezintă perioada 1984-1986, când Christian W. Schenk s-a aflat la conducerea revistei Convergențe Românești, publicație culturală apărută la Londra și cunoscută și prin variantele ei de titlu în alte limbi. Revista nu era un simplu exercițiu diasporic, nicio vitrină de politețuri intelectuale. Ea funcționa ca spațiu de respirație pentru cultura română din afara granițelor, într-un timp în care în România aerul devenise administrat, iar tăcerea, supravegheată. În acest cadru, rolul lui Christian W. Schenk nu a fost unul ornamental. El nu a stat în fața unei sigle. A dat revistei direcție, ton și coloană vertebrală. Sursele biografice îl indică limpede drept redactor-șef al acestei reviste în anii 1984-1986, asociind numele său în mod direct cu profilul și miza publicației. Aici apare și momentul care îl desparte definitiv de orice cumințenie convenabilă. În ultimul său număr din 1986, Christian W. Schenk a publicat articolul „DEMOLĂRILE CESUȘISTE”, un text care trebuie înțeles nu doar ca reacție politică, ci ca gest de apărare morală și cul-turală. A denunța atunci așa-numitele „ur-banizări” ale regimului Ceaușescu însemna a spune adevărul într-un timp care pedepsea adevărul nu prin polemică, ci prin excludere. Regimul numea „sistematizare” ceea ce era, în fond, o mutilare programatică: distrugerea satelor, a memoriei lor, a structurilor istorice, a unei întregi geografii spirituale. Formula birocratică încerca să cosmetizeze barbaria. Schenk a refuzat cosmetica. El a numit lucrurile pe nume. Nu cu diplomația sterilă a funcționarului cultural, ci cu limpezimea ce-lui care știe că există momente când tăcerea devine complicitate. Tocmai de aceea, consecința a venit repede și în logica regimului: Christian W. Schenk a fost declarat în 1986 persona non grata. Faptul este consemnat convergent în surse românești și germane și a rămas unul dintre reperele biografiei sale publice. Important nu este doar că sancțiunea a existat. Important este ce dezvăluie ea. Un regim autoritar nu pedepsește niciodată vorba moale. Nu se teme de fraza prudentă. Nu se agită în fața echivocului bine crescut. Pedepsește exact acolo unde simte lovitura. Iar în cazul lui Christian W. Schenk, lovitura a fost una de conștiință. Articolul său nu a fost un acces retoric. A fost un refuz. Și, uneori, un refuz bine formulat valorează cât o biografie întreagă. Această pagină de istorie spune ceva esențial și despre om, și despre scriitor. În cultura română, s-a vorbit adesea prea mult despre opere și prea puțin despre costurile morale ale unor gesturi. Se preferă bibliografia. Dă bine în fișe. Se enumeră titluri, premii, colaborări, traduceri. Toate acestea contează, desigur. Dar la Christian W. Schenk există un nucleu care nu încape într-o listă: el a înțeles că scrisul, dacă nu are și o componentă de răspundere, riscă să devină doar mobilier lexical. Frumos lustruit. Inofensiv. Ușor de așezat pe raft. În schimb, la el, literatura și atitudinea nu se exclud. Se susțin. De altfel, ceea ce a urmat confirmă tocmai această structură interioară.

După ruptura impusă de regimul comunist, Schenk a continuat să scrie, să traducă, să editeze și să promoveze literatura română în spațiul german. A făcut-o cu o consecvență rară, fără zgomotul autopromovării isterice, fără acel provincialism vanitos care transformă orice activitate culturală într-un exercițiu de oglindă. El a lucrat mult pentru alții. Și aici stă una dintre noblețile sale cele mai puțin strigate. Sunt destui care, sub pretextul culturii, nu fac decât să-și împingă propriul chip mai în față. Christian W. Schenk a făcut adesea contrariul: a pus în circulație autori, texte, punți, ediții, traduceri, asumându-și rolul de mijlocitor. Nu de proprietar al sce-nei, ci de constructor al ei. Pentru cine citește astăzi retrospectiv dosarul revistei Convergențe Românești, un lucru devine limpede. Nu a fost vorba doar despre o publicație de exil, ci despre o formă de rezistență culturală articulată. Iar Christian W. Schenk a fost una dintre figurile care au dat acestei rezistențe nu doar un nume, ci o direcție morală. Într-o epocă în care mulți se strecurau printre formule, el a ales fraza care taie. Într-o vreme a compromisului travestit în realism, el a preferat adevărul care costă. Într-o cultură unde unii confundau supraviețuirea cu adaptarea servilă, el a arătat că există și supraviețuire prin demnitate. Poate tocmai de aceea, cazul său merită recitit astăzi fără superficialitate festivă. Nu ca simplă „fișă biografică”. Nu ca episod pitoresc din literatura exilului. Ci ca exemplu de coerență interioară. Christian W. Schenk nu este important doar pentru că a scris, a tradus și a editat mult. Este important fiindcă, într-un moment în care mulți și-au apărat confortul, el a apărat o idee de adevăr. Iar când adevărul era demolat cu buldozerul, el a avut decența și curajul să scrie despre demolare. Așa se vede, de fapt, cel mai bine portretul său. Nu în poza oficială. Nu în for-mula protocolară. Nu în lista de funcții. Ci în acel punct în care biografia se întâlnește cu riscul. Christian W. Schenk rămâne una dintre acele conștiințe pentru care cultura nu a fost nici salon, nici exercițiu de imagine, nici industrie de vanități. A fost o formă de răspundere. Iar articolul său din 1986, „DEMOLĂRILE CEASUȘISTE”, nu este un simplu accident polemic al unei epoci închise. Este semnul că, atunci când istoria strivește, există totuși oameni care nu se lasă educați de frică. Într-o lume literară atât de dispusă să confunde diplomația cu valoarea și tăcerea cu înțelepciunea, un asemenea profil rămâne incomod. Ceea ce, desigur, îi face onoare.

Alexandru Lungu, 1996, Revista Argo, Bonn