Iar se-ntoarce toamna, cum venea, odată,

Aruncându-și iarăși aurul pe șes,

Tot aceeași toamnă, toamna de-altădată,

De pe urma cărei visuri am cules.

Virgil Carianopol – „Melancolie”

 

Octombrie, brumărel, în tradiția populară, căci începe să cadă bruma, se culeg roadele și ne pregătim pentru alt timp, anotimp.În calendarul popular românesc, Sânmedru (Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir) împreună cu Sângeroz (Sfântul Gheorghe) sunt considerați drept sfinți care hotărnicesc timpul. Aceștia împart anul în două jumătăți, între care granițele sunt marcate de sărbători cu caracter pastoral. Vara, patronată de Sâgeroz („cap de primăvară”), ține de la 23 aprilie la 26 octombrie. Mai tânăr și mai năvalnic, are menirea de a înfrunzi codrul și poartă la brâu cheile cu care descuie vara; Sfântul Dumitru are cheile cu care încuie vara și descuie iarna, dar și misiunea desfrunzirii codrului toamna. În ajun de celebrarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, este ceremonia Focul lui Sânmedru, un foc ritualic, prin care are loc înnoirea timpului și a lumii. Ziua Sfântului Dimitrie era și o zi a soroacelor, se terminau învoielile încheiate între stăpânii oilor și ciobani la Sân-George, de unde și zicerea: „la Sân-George se încaieră câinii iar la Sânmedru se sfădesc stăpânii”. În Ajunul de Sânmedru se țin Moșii de Toamnă. Moșii reprezintă denumirea generală pentru întemeietorii neamului și protectori ai gospodăriei împotriva spiritelor rele.

Tot în octombrie, la început, în fiecare an, un scriitor din marea lume culege roadele strădaniei, măiestriei, geniului; după o tradiție de mai bine de o sută de ani – Premiul Nobel. A ghici cine va câștiga premiul pentru Literatură este un subiect principal pentru speculațiile presei. Scriitoarea chineză Can Xue era, ca și anul trecut, favorită, având o cotă de 10 la 1 (la egalitate cu scriitorul maghiar László Krasznahorkai), dar asta înseamnă că probabil nu va câștiga. Un alt favorit era australianul Gerald Murnane. Pe listă mai figurau și alți scriitori: Salman Rushide, Haruki Murakami, Thomas Pynchon, canadiana Anne Carson, autoarea mexicană Cristina Rivera Cruz, desigur, românul Mircea Cărtărescu și alții. Atenție la predicția lui Dumitru Țepeneag din revista Viața Românească, nr.8!? Joi, 9 octombrie 2025, sorții (sau zarurile?!) s-au oprit la maghiarul László Krasznarhorkai. Motivația juriului Academiei Suedeze: „pentru opera sa captivantă și vizionară care, în mijlocul terorii apocaliptice, reafirmă puterea artei.” László Krasznarhorkai s-a născut în orașul Gyula, localitate situată la câțiva kilometri de granița cu România. După numeroase călătorii – care i-au influențat în mod decisiv opera -, a revenit în Ungaria natală, în prezent trăind retras undeva în zona dealurilor din Szentlászló. „Tatăl a fost evreu, familia mamei era din Ardeal, o spune autorul într-un interviu cu publicația de cultură a maghiarilor israeliții (Szombat). A debutat cu roman în 1982, numit „Sátántangó”. Peste niște ani, un film românesc se va numi: „Asfalt tango”, între timp, romanul era ecranizat, cu același titlu. Coincidență sau… Cartea are și o versiune în limba română – a fost tradusă în engleză în 2013, fiind imediat recompensată cu Best Translated Book Award. În 2015, lui László Krasznarhorkai i-a fost acordat Man Booker International Prize, una dintre cele mai însemnate distincții literare din întreaga lume. Despre cartea de debut a autorului, Academia Suedeză notează în comunicatul publicat odată cu decernarea Nobelului pentru Literatură: „Romanul înfățișează, într-un limbaj de o sugestivitate puternică, un grup de locuitori ruinați care trăiesc la o fermă colectivă abandonată din mediul rural ungar, chiar înainte de prăbușirea comunismului. Liniștea și așteptarea domnesc, până când carismaticul Irimiás și tovarășul său Petrina (vă sună cunoscut, nu-i așa, n.m.) – despre care toți credeau că au murit – apar brusc în peisaj. Pentru locuitorii care îi așteptau, ei par mesageri fie ai speranței, fie ai Judecății de Apoi.”

În același comunicat al Academiei Suedeze se menționează: „László Krasznahorkai este un mare scriitor epic din tradiția Europei Centrale, care se întinde de la Kafka până la Thomas Bernhard și este caracterizat prin absurd și exces grotesc. Dar paleta sa este mai largă, iar el privește de asemenea spre Est în adoptarea unui ton mai contemplativ și mai fin calibrat.” Două sunt, până acum, titlurile traduse în limba română din opera celui mai recent laureat pentru Literatură. Ambele la Editura Trei: „Sátántángó” și „Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim”, traduse excelent în limba română de Ildikó Gábos-Foarță. „Sátántángó” a fost ecranizat de Béla Tarr, o întâlnire fericită între doi creatori ieșiți din rând, într-un film foarte lung, de 7 ore și jumătate, cu puțin dialog. Un ade-vărat maraton pentru cinefili. Este un film  de un sarcasm diabolic despre visurile, mașinațiile și trădările care au loc într-un sat maghiar uitat de lume. Inspirată de pașii de tango, structura romanului se reflectă și în film. Tema generală care reiese este a unui popor simplu, condus de lipsa de încredere în sine și a certurilor interne, un popor păcălit de un fals Mesia. Filmul pare să comenteze indirect și asupra comunismului, dar are tot atât de multe de spus despre degradarea societății capitaliste care-i urmează. Durata filmului este necesară nu atât că Tarr are prea multe de spus, ci pentru că vrea să le spună așa cum sunt. Stilul unic al regizorului maghiar e elocvent și perfect adecvat în acest film. O exemplificare mai bună a atemporalității nici că se putea. Timpul este unicul suveran în acest univers de coșmar. Un mare film! O capodoperă!

Interesant este faptul că Viktor Orban, piaza rea a tuturor intelectualilor de stânga, a anticipat gloria autorului, citându-l – foarte pertinent – pe Krasznarhorkai într-un discurs recent. Felicitările adresate laureatului Nobel de premierul conservator nu sunt protocolare, ci pot fi luate ca un ghiont amical, dat unui neprieten politic. „Primul Nobel din Gyula!” se bucura șugubăț Orban să-i ofere cosmopolitului scriitor un măr lucios, dar puțintel „otrăvit”, desigur la nivelul subînțelesurilor. După distincția din acest an, Ungaria a adunat deja două Premii Nobel pentru Literatură; primul Nobel literar i-a fost acordat lui Imre Kertes. Noi suntem în așteptare!! Cu degetele acoperite de brumă răsfoim revistele… Începem cu pagini din revista „Curtea de la Argeș”. Editorialul, semnat de Gheorghe Păun: „Minunata lume nouă”, este o meditație atentă la primejdia adusă de două fenomene ale lumii de azi: expansiunea producției de masă și a consumerismului. Acest proces l-a preocupat pe Aldous Huxley și pe mai tânărul George Orwell. Finalul nu este optimist:

«Întrebarea care se impune: „încotro merge lumea?” (…) Cât din Huxley și cât din Orwell? Pe planetă, în Europa, la noi – în școala românească… Mult din fiecare, desigur. Și, la fel ca în carte, mă tem că nici Shakespeare nu (ne) mai ajută… Dar, măcar ne-ar putea trezi…» Îl implorăm pe Shakespeare, domnule Academician! Din pagină Domnul Eminescu scris-a, redăm paragraful: „Astfel trădătorul numindu-se erou, plagiatorul geniu, pungașul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii și speculanta de sineși femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat…” Actuale, actuale…! Lui Horia Bădescu îi savurăm rândurile din: „Cu iaurt, cu gugoșele…” La final, vom simți ce gust .. Citim, cu atenție și folos, această revistă remarcabilă, ilustrată cu imagini din albumul Radu Adrian: „Fenomenul Cucuteni în culturile neolitice.” Mai semnează: Dan Anghelescu, Sînziana Ravini, Marian Nencescu, Mariana Nicolae, Narcis Zărnescu, Radu-Ștefan Vergatti, Cornel Popescu, Cristina-Narcisa Vergatti, Ion Andreiță, Stelian Gomboș, Iuliana Gorea-Costin, Dumitru Gabură, Raia Rogac, Nicolae Mareș, Rodica Lăzărescu, Elis Râpeanu, Mihai Mustățea, Mihai Călugărițoiu, Maria Mona Vâlceanu, Ion Bold, Constantin Stoenescu, Nicolae Melinescu și Paula Romanescu.

Din vraful de reviste îmi atrage atenția Apostrof-ul clujean. Citim despre o premieră în spațiul revistelor literare: monumentul dedicat revistei Echinox, operă a sculptorului Nikolaus-Otto Kruch (născut la Cluj și trăind actualmente în Germania).  Festivitatea  care  a  marcat acest eveniment a avut loc sâmbătă, 13 septembrie a.c., o zi de „toamnă nebun de frumoasă la Cluj”- luna echinoxului de toamnă – în curtea Facultății de Litere – locul de gestație a spiritului echinoxist de la sfârșitul anilor ‘60 ai secolului Ioan Cristescu simte nevoia de revitalizare a canonului, a mitului Eminescu și o face în eseul: „Eminescu, o nouă ediție eveniment”. „Un volum (in) complet” îi pare lui Dan Gulea tomul „Nicolae Manolescu, imposibila despărțire”. O simplă înșiruire a unor citate din acest volum ce reunește aspecte memorialistice, dar și hermeneutice ori de istorie literară ar da o imagine similiobiectivă a cărții ce a obținut premiul Cartea Anului 2024, acordat de România literară. „Sătmarul de altădată” este „O carte de luat aminte”, în lectura lui Ioan-Aurel Pop. Dosarul: „Tipuri psihice feminine”: „Curtezana, amazoana și sfânta” este alcătuit de Ion Vârtic. Inspirat de faptul că o companioană a cerchiștilor trece prin Sibiu, Radu Stanca distinge, cu această ocazie, în psihologia feminină trei stadii evolutive: „Cele trei trepte de desăvârșire a feminității: curtezana, amazoana și sfânta”. Mircea Moț în recenzia „Familia din vers” observă unitatea creației poetului Ion Pillat. Premiile revistei Apostrof 2025: Premiul I. Negoițescu: Răzvan Voncu pentru volumul „O istorie a vinului în România”; Premiul Radu Stanca: Flavius Lucăcel pentru piesa de teatru: „Vecini. Cinci monologuri despre om”; Premiul Nicolae Balotă: Alex Moldovan pentru vo-lumul de proză „Decuplări monstruoase”.

Trecem munții la Iași-ul Convorbirilor literare. Consecvent, Cassian Maria Spiridon continuă serialul: „Wokismul, calea de a ne pierde umanitatea”, ajuns la episodul al doilea. O constantă primară a wokismului este teoria genului, teorie care elimină diferența dintre sexe. Toate acțiunile woke sunt căi de subminare a păcii sociale și, este de natura evidenței, nu ameliorează, din contră, adâncesc nedreptățile și suferințele celor vizați de aplicarea acestor teorii cel puțin fanteziste toate în refuzul bunului simț. Un interviu cu scriitorul și criticul literar Simona Modreanu ne propune George Motroc, la trei decenii fără Emil Cioran, intitulat: „Citind aforis-mele cioraniene, ceva vibrează în noi”. Ion Papuc ni-l oferă pe „Pavel Șușară în trei ipostaze”. Gheorghe Grigurcu își „Începe ziua scriind”. Constantin Cubleșan recitește și interpretează „Mihai Eminescu— Lacul”. Pentru Mircea Platon și pentru alții, direcția în care vrea să ducă David școala românească este, fără îndoială, una suicidară. Este tema din însemnările „Despre diferența între a preda și a te preda”. Gheorghe Cliveti a ajuns la al treilea episod din serialul „Marea cronistică românească în lucrare de sine și în repertoriu istoriografic national”. „Poeți români de azi” sunt, în lectura lui Ioan Holban, Camelia Radulian, Ana Săcrieru, Florin G. Sava și Gheorghe Gh. Bostaca. Din poemele lui Emilian Marcu alegem o strofă din „Potcovar de fum”, după un vers de Radu Gyr: „Potcovar de fum la caii de pământ/ Bat caielele de iarbă în prinsoare/ Se-mplinesc cu coamele în vânt/ Și se primenesc, tăcut, a sărbătoare”. „Ion Slavici-100” este amintit de Vasile Spiridon prin proverbul: „Apa dulce mult aduce”. Cronica „Inventarea dublului dușman: Herta Müller în dosarele securității ceaușiste”, întocmită de Victor Neumann, este provocată de cartea Valentinei Glajar: „Dosarul de Securitate al Hertei Müller. O poveste din arhive despre supravegherea din România comunistă”. Gelu Dorian continuă serialul „Eminescu, așa cum l-am visat”. Liviu Bordaș ne propune studiul „Mircea Eliade și contemporanii săi din Israel”. Din argentinianul Hugo Mujica, posibil Nobel, cităm din „Aerul”: „E noapte, e frig/ și departe/ cântarea unei femei/ pare să legene viața…” La final, comPresa REVISTELOR a lui Valentin Talpalaru. De la Iași la București, cale lungă cât să citim Contemporanul. Nicolae Breban continuă publicarea de fragmente din volumul „Viața ca o poveste”. Cel din numărul acesta este „Geniul dedublării”: „A sta cu fața spre trecut și cu o privire ageră și adâncă, profesionistă, înseamnă, în cazul meu, un acut și rar privilegiu. Dar și o recompensă față de Zeii mei”. Din articolul lui Mircea Platon: „Despre debusolarea structurală și sistemică”, am reținut: „Haștagismul e prin definiție preocupat doar de vinile altora pe care le denunță de pe piedestalul propriei impecabilități. Cu alte cuvinte, haștagismul este expresia politică a nerușinării, a totalei  lipse de conștiință de sine”. Ce se mai întâmplă prin lume? Ne informează Constantina Raveca Buleu cu recenzia: „Șamanismul înainte și după Mircea Eliade” la volumul cu același titlu al italianului Giovanni Casadio, spirit enciclopedic, profesor de istoria religiilor, pasionat de opera lui Mircea Eliade. „Școala românească va cunoaște în curând prohodul reformei deconstuctiviste, prin iureșul unor măsuri pompieristice fără sfârșit, de natură să agraveze o situație și așa dramatică”- ne avertizează Constantin Toader În polemica: „Școala în vremurile apocalipsei temporare”. Memoria nu uită. Virgil Nemoianu, în dialog cu George Motroc, declară: „Mileniul II a fost european, mileniul III mi se pare îndoielnic”. Revista se pregătește de sărbătoare -145 de ani.

Răsare și revista Ramuri, elegantă și cu ilustrații de Marcel Voinea. Un număr In memoriam Gabriel Coșoveanu. Prima evocare este a Gabrielei Gheorghișor: „Gabriel Coșoveanu, profesorul nostru”. Pentru autoare, Gabriel Coșoveanu a fost, mai presus de orice, profesor. Profesor de autentică vocație, cu o cultură impresionantă, nu doar literară, îmblânzită însă de umor și de o generoasă implicarea sufletească. A fost o minte sclipitoare a generației sale, o personalitate culturală luminoasă, care a atins suflete și a marcat destine. Gabriel Nedelea execută un „Exercițiu de admirație” în memoria aceluiași Gabriel Coșoveanu, care a practicat dintotdeauna, cu o extraordinară rigoare și dedicație, exercițiul de admirație. Celor doi, li se alătură Silviu Gogonea cu „Nu există idoli, doar lecția memoriei”. Stilul său era tăios, cu întorsături surprinzătoare în critica de întâmpinare, iar profesorul a fost de o înălțime olimpiană. La „semnal(e)”, Nicolae Prelipceanu ne avertizează: „Cum se repetă istoria care nu se repetă”. Istoria nu se repetă? Nu se repetă, dar seamănă atât de bine nedreptățile și crimele de ieri-alaltă-ieri cu cele de azi și, vai, de mâine, încât… se cam repetă. Cristian Pătrășconiu, într-un maraton al lecturii, este prezent cu „10(zece)”: de la Anansi. „Și nimeni nu e imun la bine” îi spune Ioana Pârvulescu, în dialogul cu Robert Șerban. Călin Vlasie publică primul episod din studiul „Poezia, încotro?” Așteptăm să vedem în ce parte se îndreaptă! La „carnet plastic”, Cătălin Davidescu este în pagină cu „Remember Marcel Voinea (1951-2023)”.

În Orizont-ul din septembrie, Cristian Pătrășconiu vrea să afle și să ne spună, în interviul luat Sabinei Fati, de ce aceasta umblă și nu poate să stea. Convorbirea demarează de la volumul „Cine rămâne la Gurile Dunării”. Nu are răbdare să stea, dar trebuie să aibă multă răbdare pe drumurile lumii. Același inventiv Cristian Pătrășconiu lansează o provocare cu proverbul: „Prea puțin ca să trăiești, prea mult ca să mori”. Se găsesc și doritori să răspundă. Există o zicere celebră care-ți dă fiori. Nimeni nu e atât de bătrân încât să nu mai trăiască o zi, și nici atât de tânăr încât să nu moară peste o zi… În cuvintele acestea se ascunde toată condiția umană.

„Muzele tăcerii” este titlul cronicii semnate de Alexandru Oravițan la cartea Florianei Ilis „Blaga în căutarea numelor”. De studiul Martei Petreu „Filosofia lui Blaga” este atras Alexandru Ruja, în cronica „Ispita exhaustivului”. O pagină de poeme, marca Ileana Mălăncioiu, din care răsare un acut sentiment al sfârșitului de lume: „Ieronim, astăzi am umblat prin câmpie/ Și-am văzut prima oară apele morților”. Tur de orizont și Cronica măruntă nu sunt de ocolit. Și-n nr. 9 al revistei Viața Românească se continuă serialul, ajuns la episodul X, intitulat: „Ce fel de critic a fost Nicolae Manolescu”, pe care i-l consacră Ion Bogdan Lefter, un apropiat de omul Nicolae Manolescu și, mai cu seamă, îi cunoaște foarte bine opera. Textul se remarcă prin eleganță, minuție, spirit pătrunzător. Ion Bogdan Lefter, comentând „lansarea și întâmpinarea” Istoriei critice se referă și la campania virulentă împotriva acestuia, care a urmat după apariția Istoriei…, chiar și din partea unor foști studenți ai lui Manolescu. Pentru Ligia Duruș, opera lui Paul Goma conturează profilul moral al unui om liber, dornic să afle adevărul, să recâștige spațiul și timpul prin scrierile sale cu mari accente biografice. Este un remember din studiul critic „Romanele strigătului înăbușit”. Dumitru Țepeneag, în însemnările „Frunze de toamnă”, despre Premiul Nobel: „asta e o altă mâncare de pește… Judecând după ultimii laureați, e mai bine să locuiești în Ungaria sau Austria…” Profet sau… În atelierul de poezie, Eugen Bunaru pictează poeme: „Lecția de zi cu zi” sau „O zi frumoasă”. Poezia lui Cassian Maria Spiridon e dintre cele care în chip salutar se află pe calea firească, ne asigură Gheorghe Grigurcu în cronica: „O meditație melancolică”. Cartea publicată de Florina Ilis, sub titlul „Blaga. În căutarea numelor”, este sub condeiul lui Ion Pop o „docuficțiune”. „Un David Popovici al literaturii” este Mircea Cărtărescu în cronica literară a lui Tudorel Urian!!! Chiar așa, domnule?! Florin Toma ne amintește: „Maitec-100”. Revista are un lung parcurs al lui Liviu Ioan Stoiciu prin reviste… Luceafărul de dimineață este o publicație în creștere valorică și tot mai clar structurată. Numărul din septembrie se impune prin sumarul substanțial, în care accentul cade, dat fiind profilul revistei, pe literatura tinerilor autori. Totuși revista are grijă să asigure și necesara armătură textuală, apelând la nume consacrate. Astfel, Dan Stanca semnează editorialul: „Scriitorul și războiul”, Horia Gârbea este titularul cronicii literare și Ion Cocora semnează un articol despre dramaturgia lui D. R. Popescu, marcând cei 90 de ani de la nașterea importantului scriitor, plecat dintre noi în urmă cu doi ani. Revista, în noua formulă, sub conducerea lui Horia Gârbea, își câștigă noi cititori, nu și-i pierde. Gabriel Chifu este sceptic (România literară, nr.38) asupra interesului promovării literaturii române: „Cât despre o campanie de promovare a literaturii române: evident, e o propunere himerică. Editurile nu sunt instituții de binefacere, sunt societăți comerciale care funcționează pe principiul profitului. Trebuie să evite deficitul, care duce la faliment… Așadar, în vremurile noastre aspre, situația e dezamăgitoare și așa ne e dat să rămână”. Din același număr, un excepțional interviu acordat de cunos-cutul istoric francez Thierry Wolton. Iată două răspunsuri la întrebările lui Cristian Pătrășconiu despre „noii barbari”, cărora reputatul savant le-a dedicat recent o carte. Radiografierea exactă a contextului politic actual, diagnosticul pus cu precizie lumii în care trăim, luciditatea amară a concluziilor, toate acestea pot fi citite și ca o lecție de avertisment. „Noii barbari se alătură vechilor barbari: coaliție obiectivă între țări comuniste încă (China, Coreea de Nord), altele care au ieșit din comunism, dar care funcționează în același mod (Rusia lui Putin), teroriști islamiști care continuă să comită atentate din anii 1970, cu Iranul în frunte, în ceea ce privește musulmanii șiiți. La acestea se adaugă o nebuloasă de state numite progresiste (Venezuela, Nicaragua) și câteva țări malefice precum Cuba și Eritreea (care se revendică amândouă de la marxism-leninism), fără a uita Afganistanul sau anumite țări africane conduse de dictaturi care se află sub protecția Chinei sau Rusiei, cel mai adesea din ostilitate față de foștii colonizatori. Interesul Beijingului și al Moscovei pentru aceste țări nu este doar politic. Africa rămâne un continent de exploatat economic, în special în ceea ce privește mineralele rare. De asemenea, în vederea obținerii controlului economic, noii barbari în-cearcă să le atragă de partea lor. Iar despre „noua eră barbară”: „Această nouă eră ar urma să se instaureze dacă noii barbari ar învinge, în special în Ucraina, într-un război condus de Rusia și susținut de de toate țările pe care le-am menționat, în primul rând China, Coreea de Nord și Iran. Acești noi barbari se bucură, într-o măsură mai mare sau mai mică, de simpatia unei bune părți din ceea ce se numește sudul global. Ceea ce caracterizează acest ansamblu este o ostilitate comună față de lumea occidentală și dorința de a guverna lumea”. Angelo Mitchievici într-un titlu frumos, calchiat, în parte, după numele unui film turnat după un roman al lui Zaharia Stancu: „Prin cenușa istoriei până la dispariție”, face un studiu de caz cărții „Transnistria” a Martei Caraion. Gelu Negrea dezleagă „pseudo-dilema lui Tache Farfuridi”, iar Ioan Stanomir scrie despre cel din urmă Tolstoi: „Tolstoi sau agonia”.

Semnează ultima cronică din acest an,

Mihai Mustățea