Născut la 27 martie 1947 în orașul Gheor- ghieni, jud. Harghita;

Absolvent al Liceului Mihai Eminescu din Cluj, promoţia 1964;

Absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj, promoţia 1969;

Scriitor, ziarist.

A lucrat 40 de ani, până în 2012, în Societatea Română de Radiodifuziune, Studioul de Radio Cluj, ca realizator coordonator programe de divertisment, teatru radiofonic și spectacole cu public. Este autorul celei mai longevive emisiuni de divertisment, RADIODUMINICA, cu începere din 1972. Din 1970 colaborează frecvent cu programul de divertisment UNDA VESELĂ, unde i-au fost jucate peste 400 de sche- ciuri și monologuri;

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Membru de onoare al Ligii Scriitorilor Români, Membru de onoare al Uniunii Ziariștilor din România, Director onorific al Asociaţiei Culturale Interludis, Rector onorific al Academiei de Umor „Răzeșii” din Suceava;

Autor a 152 de cărţi (poezie, proză, teatru, monografii, antologii, eseu; în mai multe ediţii) și casete audio, CD-uri. Realizator, în premieră mondială editorială, a două volume de proză umoristică în Braille (pentru nevăzători);

Cel mai mare tiraj de carte umoristică, înainte și după revoluţie, Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi, apărută în 145.000 exemplare, carte retrasă de pe piaţă de regimul comunist în 1980;

Autorul cu cea mai jucată piesă de după revoluţie, Românie, dragă Elveţia mea, la Teatrul Naţional din Târgu Mureș, unde sa jucat de 103 de ori și a fost reluată de alte 10 teatre profesioniste și de amatori.

 

Saiens ficșăn

Pe peronul gării, la oră de dimineață. Lume puțină, animație relativă este lîngă un chioșc ambulant, unde se dau – gratuit

  • prăjituri cu mere, bere fără alcool și „eugenii” antichizate. În schimb întinzi mîna și te vaccinează.

Lumea preferă chioșcul din gară, fiindcă atunci cînd sosește trenul la Constanța, se face și rapelul.

Mai într-o lature o domnișoară suuuubțire, dar cu un piept neobișnuit de semeț și cinetic. Are lîngă picior o cușcă pentru animale mici, extrem de sofisticată, cu un fel de turnuleț, în partea dreaptă, pe capac.

Sunt cîțiva curioși ce privesc întîi bustul respirînd vizibil, odată cu proprietara:

„moh, ce păcat că are numai doo… ”

  • Ce dețineți în cușca aceea inedită?

Fata se îmbujorează brusc, lentilele ochelarilor, confecționați, desigur, din sticlă de hublou, de la un batiscaf de mare adîncime, prind un condens ce mărturisește o emoție autentică. Pieptul face genuflexiuni.

  • Icișa, în colivie am un inorog de apartament cu care mă duc lîngă Găești, la locația rurală a prietenului meu! și arată spre un dobitoc masiv pierit pe telefon. Lombroso s-ar bucura să îl cunoască.
  • Și turnulețul acela?
  • A! Acolo își vîră inorogul Eustasiu seara cornul cînd Așa procedează inorogii mici, domestici, își bagă cornul. Ei doarme în picioare, ca caii și vaca! Pieptul luxuriant emite semnificații.
  • Așa cum ne băgăm noi picioarele în guvern! completează un individ în salopetă, pătată cu var. Are în mînă, un pet cu bere, pe la jumătate, pe care îl strînge, cînd pomenește numele primului-ministru: petul reacționează cu un zgomot crocant.
  • Și îl plimbați pe afară? În lesă, în ham? se interesează un copil rotofei, cu o dîră de înghețată pe bărbie.
  • Seara îl plimbăm. Are un dezvoltat simț al libertății, dar îl raționalizează.
  • Să mă privesc în sus! murmură unul înalt și ciocuș, tatuat generos.
  • Apropo, continuă mimoza-batiscaf, defecația este sub formă de grămăjoare! Elimină mai mult, la frică! Deci, uneori avem grămăjoare de frică.
  • De unde se poa’ cumpăra inorogi minusculi de apartament cu corn? Întrebarea o pune unul cu o vestă portocalie și cască de protecție împotriva muncii.
  • Nu aș putea să vă spun! Eustasiu este un cado primit de la nașa! Măi, dragă, tu nu știi?
  • De unde mațu’ meu să știu? se răstește prietenul ei din Găești, apoi se culcă iar pe telefon.

La megafon e anunțat trenul de Constanța. Unii aleargă spre vagoane, ținînd apăsată o bucată de vată pe mîna înțepată. Nimeni nu a apucat să vadă inorogul, nici eu, băga-mi-aș bașcheții în guvern, că de acolo încep toate: vrea omul muncii inorog, dar nu este inorogi pe piață. Iarăși speculă, iarăși pe sub mînă. Ceva îmi spune că Soros nu e străin de inorogii mici de apartament români.

 

Lebăda mahmură

Era lume destul de multă în autobuz, unii urcau, alții la coborît, cu veșnicele pungi de plastic, ici-colo, soneriile telefoanelor, mai aflam unele și altele, despre bacalaureatul lui Iorga, cît de scroafă e aia de peste drum, „o știi tu care, nu pot zice acum, că-s cu public auto…”

A urcat cu telefonul în mînă, concentrat pe ecran, s-a retras pe platforma rotativă, din burduf, relativ liberă, și acolo a continuat să-și fugărească degetele pe ecran, într-o frenezie dibace, nemaivăzută.

În ăst timp, unii urcau, alții la coborît, femeile nășteau, bătrînii mureau, alții recitau, cineva cînta la acordeon, rîsete, un plîns de copil, cu sughiț, autobuzul se cam golise, nici vorbă de coborît, de oprit în toate stațiile măcar, să mai urce cineva, poate mai vroiau să coboare alții, cei morți, cei nenăscuți, poeții, acordeoniștii cu tangourile lor înlăcrimate.

Ultima stație. A urcat pe ușa din mijloc, a venit direct la el și i-a spus:

  • Gata! Ai terminat, nu numai pe ziua de azi! Să mergem, ia-o înainte!

Băiatul a mai moșmondit un pic pe ecran, apoi a pornit spre ușa din mijloc, spunînd:

  • Am dat un sms-eu mamei mele, o cunoști, o știi, doar tu ai lăsat-o văduvă, să nu mă aștepte la cină! Și să-i spună Mirelei că ne vom vedea cîndva, undeva…

Șoferul, privind în oglinda retrovizoare din cabină, a urlat o dată și bine:

  • Vezi, fă, că-mi zgîrii mașina cu coasa de dispariție: suflătorii rămîne, însă, mai ales cei cu trombonul.

aia! Amănunte nu cunosc și nici ce s-a întîmplat mai departe: eram născut de cîteva ore, iar Mama plecase să composteze biletul, dar ca un făcut, toate aparatele erau defecte, și am văzut-o, în clipa aceea, după mulți ani, în celălat capăt al autobuzului căruntă, parcă adusă de spate, tot încercînd să composteze. O bătrînică conștiincioasă, ce mai tura-vura…

 

Istorică

Fincăci suflau în bucium, adică buciumau, li se zicea tulnicărese. Tulnicul era un bucium jr. și ierea on fel de sms ancestral, așa cum indienii se aprindeau și fumegau intramontan, elvețienii iodlereau, rușii, ca de obicei, înaintau, nemții înaintau și ei, românii se apărau cu întregul popor și, ca de obicei, învingeau întotdeaua, de rămînea cîmpul nearat și mireasele neterminate.

Buciumarea se învăța din mamă în fată și trebuia plămîni: de acea tulnicăresele nu erau fumătoare. În caz de premejdie, fimeile, bătrînii, ăia mici se retrăgea în păduri.

Acum, de-un Doamne ferește, s-ar retrage în trenurile care merge cu ascunzători cu tot, la austriac.

Tulnicăresele nu buciumau dupe note, nu aveau știme, cîntau din capul lor folcloru, așa de frumos că și lui Mircia Dinescu din juriu de muzică populară îi plăcea, și se gîndea, dar nu se putea, buciumul nu merge la grătar și la cramă.

Ne amintim cu toții cum i-a spus Caramitru care nu era încă director pe viață:

„Mircia, fă-te că buciumi!”

Obiceiul cu buciumul sună cu jale (sanchi, așa e firea lui, comportamentu’ său pesimist) cam dispare, pentru căci e pe cale

 

Prostia în basorelief

Este rotund. Mare și rotund. Cu glezna mîinii groasă, degete scurte și butucănoase, unghiile îndoliate. Țigara o face pe jumate, are impresia că fumează de două ori mai multe, scuipă gros și se uită cu atenție la produs, după care îl lățește cu talpa.

Dacă nu îi place de tine, dacă i se pare că cineva ceva, te înjură complicat, cu fiorituri de lingvistică menajeră. Dacă chiar ești mazochist, ți-o iei inedit, vorbindu-i de rău proaspătul partid. Cu prilejul urletului paleolitic ce vestește pumnul și palma, observi doi dinți îmbrăcați cu argint, o dantură ce se ține cu ultimele puteri de gingii.

După ce trîntește halba pe masă, face o declarație de hipopotam în călduri, și rîgîie uriaș, zîmbind victorios.

De mine, pacifistul, pacificul, speriatul, vulnerabilul se teme. Nu știe ce îi spun, după ce îl salut simplu și calm: „bună sănătate, cer senin!”, dar simte că este ceva ce îl depășește, îl amenință, fără drept de replică: îi vorbesc, la modul cel firesc cu putință, neologisme cu zorzoane, compoziția chimică a unui medicament ce provoacă maro excesiv, îi fac cu ochiul la „crede-mă, dragul meu, era o iconografie exclusivistă, cu substrat de reverberație emulsionată” și el dă din cap, complice.

Văd cum sudoriparele îl solicită, e roșu-vinețiu, paralizat, dar prietenos, chiar și cu un pui de respect în privirea injectată.

Pleacă, lăsînd în urmă, o dîră de IQ, nu mai consistentă decît pișatul unui melc cu probleme de prostată.

Unde l-am găsit? Uitați-vă, în jur…