Târgușorul se numea Mărgăuți și nu apărea pe niciun pliant turistic. Era o încrengătură de ulițe pavate cu pietre colțuroase, case cu streașini joase și o lume care părea că nu s-a grăbit niciodată. În fiecare joi, în centrul pieței vechi, se adunau țărani din toate satele din jur, cu saci de cartofi, brânză de burduf, borcane cu dulceață, ciubere, linguri de lemn și guri puse pe povești. Într-un colț de piață, cam pe unde pavajul se strâmba și creștea o tufă de pelin sălbatic, stătea o dugheană mică, cu pereți din scânduri văruite demult și acoperiș de tablă ruginită, ca o pălărie prea mare pe un cap de copil. Pe frontispiciu, o tăbliță de lemn scrisă de mână cu litere de tipar anunța simplu: „Mărunțișuri, Costică Dăscălescu”. Nu „magazin sătesc”, nu „comerț mixt”, ci doar atât „mărunțișuri” și în interior, chiar mărunțișuri găseai.

Ușa scârțâia într-un fel familiar, aproape blând, parcă știa că nu trebuie să deranjeze. Înăuntru, mirosea a colb vechi, a tutun dulce și a hârtie de ziar umezită de vreme, ba uneori a vanilie amestecată cu motorină. Lumina intra greu, strecurată printr-o fereastră mică, acoperită cu o perdea croșetată de o mână dibace, care mai mult împiedica vederea decât o ajuta. Rafturile de lemn, unele înclinate sub greutatea timpului, erau pline doldora de lucruri care nu păreau să aibă rostul lor nicăieri altundeva. Costică Dăscălescu avea șaptezeci și ceva de ani, dar părea să fi împlinit o vârstă neterminată, ca și cum viața îl ținuse pe loc într-un punct de suspensie. Era o figură de om. Purta o vestă de postav gri, cu buzunare burdușite de ace de siguranță, șurubelnițe mici și câte un plic cu nasturi colorați și musai o cutie cu chibrituri. Părul alb, rar, îi era pieptănat cu grijă peste chelie, iar privirea, de un albastru pal, avea o luciditate care tăia prin ceața vremurilor.

— Ia zi, măi flăcăule, ce-ți trebuie?

întreba el pe oricine trecea pragul, cu aceeași voce calmă și ochi scotocitori. Glasul îi era recunoscut. Pe rafturi, printre pungi mototolite de hârtie, cutii de pantofi refolosite și borcane de dulceață transformate în recipiente pentru șuruburi, găseai câte puțin din tot, un ceas de mână fără curea, un abțibild, o păpușă chinezească fără un ochi, radiouri sovietice, rame de ochelari fără lentile, sonerii de bicicletă, curele de ceas, ba chiar și un acordeon rupt, sprijinit într-un colț, ca o bătrânețe care nu vrea să dispară și câte nu erau. Costică știa ce are. Nu se încurca niciodată și dacă cereai un cui lung de șase, nu-ți dădea de cinci. Dacă voiai o broască de ușă cu cheie, îți arăta trei feluri, dintre care una sigur se potrivea la ce aveai tu în cap. Nimic nu părea să-l mire sau să-l grăbească pe Costică. Când intra cineva și cerea „un lucru care să țină mintea trează”, el zâmbea și scotea de sub tejghea o revistă veche, „Magazin istoric” din 1974, cu o pată de cafea pe copertă și falnic era Dăscălescu.

  • De unde le ai pe toate? îl întreba uneori lumea.
  • Din lume, răspundea el. Lumea le uită, eu le adun.

Unii ziceau că a fost învățător înainte de ‘89, alții că lucrase la un depozit CFR, și unii, mai fanteziști, spuneau că fusese spion la graniță și de aceea știa toate limbile și nu-i scăpa nimic. Vorbe și iar vorbe. Adevărul era că nimeni nu știa prea bine, iar Costică nu părea dispus să confirme nimic. Singura certitudine era dugheana lui, o relicvă a unei epoci în care totul avea o întrebuințare, iar nimic nu se arunca. Pasiunea, de fapt acum, era viața lui Costică. Dugheana avea și un dulap cu sertare mici, ca acele din farmaciile de altădată. În fiecare sertar era ceva, adică, niște capace de sticlă, șireturi negre pentru bocanci, chei de mobilier vechi, plumbi pentru pescuit, etichete de vin din anii ‘60, panglici de mașină de scris, butoni pentru cămăși, chiar și niște fise de telefon cu stema Republicii Socialiste. Dacă întrebai de un lucru anume, Costică nu se uita pe rafturi, închidea ochii o secundă, își mișca degetele pe marginea tejghelei, și spunea: „Al patrulea sertar din stânga, jos”. Și acolo era. Venea lume de departe, din satul Buda, din Horodișteanca sau din Daraba, special pentru dugheană, nu doar pentru ce găseau, ci și pentru cum se simțeau. Înăuntru, timpul se oprea. Nu mai contau știrile, vârstele, nici măcar banii. Se făceau schimburi, cum ar fi, un ceas de buzunar contra unui sac de porumb, o sonerie veche contra două sticle de vișinată, un calendar pe anul în curs pentru două kile de brânză sărată de oaie. Costică nu ținea cont de prețuri, ci de povestea lucrului. Dacă-i plăcea cum îi spui, era al tău.

Într-o zi de toamnă, când frunzele cădeau pe acoperișul de tablă ca niște bătăi de ceasornic, Costică a închis dugheana mai devreme. A scris cu creionul pe o hârtie galbenă:„Revin mâine”, și a lăsat-o prinsă în cuier cu o pioneză ruginită, dar a doua zi nu a mai venit. Lumea a așteptat, săptămâni întregi. Unii băteau în ușă, deși știau că e zăvorâtă dinăuntru, alții lăsau scrisori sau punguțe cu nuci pe prag. Într-un final, s-a aflat că fusese dus la oraș, la un azil. Rudele din orașul mare, de care nimeni nu știa, se hotărâseră că „nu se mai poate, e bătrân, are nevoie de îngrijire”. Dugheana a rămas așa cum era. Nimeni nu s-a atins de ea, nici n-ar fi știut ce să facă. Oamenii veneau în continuare, din obișnuință sau poate dintr-o nevoie de trecut. Se așezau pe băncuța din față, își aprindeau o țigară și stăteau în tăcere, ca la un altar.

După un timp, cineva a scris cu cretă pe ușa de lemn: „Aici a fost Costică Dăscălescu. A adunat ce-a pierdut lumea.” Și într-un fel, toți cei care trec pe acolo încă simt că, în acel colț uitat de lume, există ceva ce nici timpul, nici moder-nitatea nu pot șterge, amintirea unui loc unde mărunțișurile aveau suflet.

***

Printre cei care-i călcau pragul, fiecare aducea în dugheană nu doar un gând, ci și o istorie. Venea, de exemplu, Tinca lui Gheorghiță, o văduvă mică și rotundă, cu basma neagră legată strâns sub bărbie. Cumpăra doar ace de cusut, de fiecare dată, câte trei. N-avea nevoie de ele, dar zicea că așa își amintește de vremurile când cosea ii pentru fetele din sat. Stătea pe scaunul de lângă soba de tuci și povestea, cu voce joasă, cum Costică fusese coleg de clasă cu fratele ei, și cum, odată, la horă, i-a furat o floare din coc. Nu-l iertase, dar nici nu putea sta departe de dugheană. Mai venea și Dănuț „cu radioul”. Așa îi zicea lumea, pentru că nu se despărțea niciodată de un aparat portabil vechi, cu antena scoasă. El venea pentru tranzistori, fire, bucăți de carcasă, orice i-ar fi putut da viață unui nou proiect. Costică nu-l întreba niciodată ce face cu ele, doar i le dădea, îi întindea un ceai de mentă și asculta în tăcere cum Dănuț explica, pe un ton savant, cum vrea să capteze postul de la Chișinău. Niciodată nu reușea, dar promitea că data viitoare va merge. Nu lipsea părintele Augustin,un bătrân ca să nu țină slujbe, dar cu ceva boli de picioare. Venea, săracul părinte în civil, fără sutană, cu un zâmbet sfios și ochii ridicați parcă mereu spre o lumină lăuntrică, numai să mai schimbe o vorbă două cu sătenii.

***

Clienții lui Costică nu erau doar cumpărători, erau personaje. Veneau nu doar cu nevoi, ci cu povești, cu singurătăți, cu timp de pierdut și chef de stat. Unii intrau rar, alții săptămânal, ba chiar zilnic. Dugheana devenise, fără ca nimeni să spună cu voce tare, un fel de cafenea fără cafea, un muzeu viu al târgului. Primul care deschidea ușa, de obicei sâmbăta, era moș Vasile „ciobanu”, un fost păstor din Cândești, cu mustața albă ca laptele de oaie. Venea să caute „ceva pentru ceasul ăsta bătrân”, un ceas sovietic ,,Raketa” pe care îl ținea agățat cu sfoară la curea. Costică nu-l refuza niciodată. Îi scotea cu penseta rotițe fine dintr-un borcan și le analiza la lumină. Îi mai dădea câte o scobitoare ascuțită sau o picătură de ulei pentru mecanisme, și-i spunea: „Ține-l în palmă înainte să-l pornești. Să-i dai puțină căldură, ca la miei.” Vasile râdea și pleca mulțumit, chiar dacă ceasul rămânea tot la fel de mofturos. Mai era tanti Maricica, văduvă de douăzeci de ani, mică de statură și îmbrăcată mereu în negru, cu o traistă de pânză din care scotea de fiecare dată aceleași lucruri, o batistă brodată, o poză de tinerețe și o listă de obiecte pe care nu le căuta neapărat, dar care o legau de trecut. Căuta „o agrafă cum avea fata ei în 1981”, sau „un capac de borcan cu floarea-soarelui, cum aveau în alimentara din Iași”. Costică nu râdea niciodată, scormonea, căuta, întreba și de cele mai multe ori scotea ceva ce părea imposibil de găsit. Pentru Maricica, dugheana era singurul loc unde timpul putea da înapoi.

Venea și un puști, Țucu, cu genunchii juliți și ochii ca două măsline verzi. El nu cumpăra nimic, doar întreba.

  • Domnu’ Costică, aveți telecomandă pentru navă spațială?
  • Am, dar e defectă. Când pornești nava, ajunge în anul 1848.
  • Asta-i bine! Că mie-mi place revo-luția, am desenat-o și la școală.

Costică îi dădea câte o piuliță, o broșă stricată sau o lentilă de lanternă, spunând că-s „fragmente de cronoscop interstelar”. Țucu pleca fericit, convins că era astrona-ut de provincie, cu misiuni prin pădurile nu departe de ,,Apa de la graniță”. Era prezent și părintele Arsenie, de la biserica din deal. El nu venea prea des, dar când o făcea, cerceta cu grijă cutiile de tablă în care Costică ținea insigne, ace de cravată și medalii. Nu căuta lucruri sfinte, ci mici însemne ale unei vieți care, spunea el, „trebuie reamintită cu smerenie, nu cu uitare”. Într-o zi a luat o cruciuliță din alamă, mică, cu brațele tocite.

  • Nu-i de aur, dar a ținut pe cineva în viață, zise părintele, punând-o cu grijă în buzunarul sutanei.

Unii clienți nu vorbeau aproape deloc. Venea o femeie cu un copil autist, care atingea obiectele în tăcere, cu o mirare curată. Costică îl lăsa în pace, doar îl urmărea cu ochii senini, fără să-l grăbească. Băiatul își alegea mereu un nasture colorat sau o rotiță din plastic și pleca ținând-o strâns, ca pe o comoară. Nimeni nu-i cerea bani. Uneori venea și Poliția. Nu pentru control, ci pentru Ghiță, sergentul cu chef de vorbă. El venea să „inspecteze materialele de construcție de epocă”, cum zicea râzând și pleca cu câte o clanță de alamă sau o plăcuță de poștă. Îi plăcea să spună că are „cea mai nostimă colecție de uși din Orașul mare”. Când se lăsa seara și dugheana devenea un fel de cuib de tăcere, mai rămâneau doar doi-trei mușterii, ca niște umbre care nu se îndurau să plece. Se aprindea becul galben de deasupra tejghelei, unul slab, agățat de un fir torsionat și începea povestea. Costică avea darul rar de a vorbi fără grabă. Spunea întâmplări dintr-un timp care părea mai aproape decât prezentul, cum se oprea trenul de marfă la Halta Buhăceni ca să ia apă, cum a văzut odată o vulpe în miezul zilei traversând calea ferată, cum un ceasornicar orb din Românești recunoște mecanismele doar pipăindu-le. Toți ascultau. În acel spațiu strâmt, înghesuiți între rafturi și sertare, într-o lume departe de ecrane și notificări, cuvintele lui Costică curgeau ca un ceai cald într-o zi geroasă și fiecare pleca cu ceva, un obiect, o amintire, o liniște. După ce Costică n-a mai venit, au continuat să apară acei clienți. Nu mai căutau nimic anume, doar deschideau ușa, intrau, rămâneau puțin, apoi închideau cu grijă, ca nu cumva să tulbure aerul vechi, păstrat intact. Unii lăsau bilețele în sertare: „Mulțumesc, Costică.” „Te-am visat, ai zis că ești bine.” „Am găsit piulița care lipsea. Era sub pat.” Un timp s-a vorbit că poate ar fi bine să se transforme dugheana în muzeu sau bibliotecă, ori loc de joacă pentru copii, dar până la urmă n-au făcut nimic. Și poate că a fost mai bine așa. Dugheana a rămas neschimbată, ca un altar al lucrurilor mici, al oamenilor simpli, al unei zone din țară care nu țipa, ci murmura cu rost. Și într-un târg mic din nord, când plouă mărunt și liniștea se așterne peste pavajul vechi, dacă te apropii de dugheană și pui mâna pe clanța rece, e posibil să auzi, chiar și azi, o voce blândă:

Ia zi, măi flăcăule… ce-ți trebuie?