În februarie 2012, în urma unei căderi pe gheaţă, cu braţul drept imobilizat și consemnat la domiciliu, am devenit compatibil cu meditaţiile lui Omar Khayyam (1040-1132) asupra absurdului vieţii și ambiţiilor omului, cuprinse în Rubaiatele1 lui. Am trăit cu tot sufletul versurile citite și m-am trezit scriindu-i, la o mie de ani de la moartea lui, versuri de recunoștinţă. Dacă „un spirit poate fi adus la viaţă prin rostirea numelui”2, Omar a fost rostit aproape în fiecare catren. A fost viu în mine, mi-a dăruit bucurie sufletească și a scris cu mâna mea; vidul s-a umplut cu simboluri. Interesant că într-un catren, Omar își menţionează vârsta – 62 de ani; eu aveam aceeași vârstă…

Ce scriam? Credeam că scriu rubayate. Dar citind prefaţa lui George Dan la Catrene3, sub catrenul: Pe covorul de ţărână văd cum oameni își fac somnul/ Sub ţărână văd cum oameni adormiră întru Domnul/ Cât cu ochii bat Deșertul-de- Neant, în orice parte/ Văd toţi nenăscuţii lumii și toţi dușii-n somn de moarte, face comentariul: „un poet grec sau latin sau clasic european ar fi lungit tema aceasta.

  • George Dan Privighetorile Persiei, Antologie de poezie persană, Minerva 1971;
  • Dalai Lama Logica Iubirii (Școala Consecinţelor a Căii de Mijloc tibetane), Institutul European Iași 1995;
  • Omar Khayyam Catrene, Univers;

până ar fi scris o elegie sau un poem dramatic. Lui Khayyam i-au trebuit doar patru versuri de câte zece silabe! Să cuprinzi drama omenirii în numai patruzeci de silabe!” Rubayatul are deci zece silabe pe rând! Dar tălmăcirea lui George Dan are 16 silabe! Firesc m-am întrebat: ce este rubayatul?

În DEX: „catren persan format din patru (sic!) versuri, de obicei cu număr liber de silabe, care comprimă o idee mistică sau filozofică” (cf. arab: rub-patru; fr. rubayyat). În „Mic Dicţionar4: „specie a poeziei persane alcătuită din patru versuri dintre care primul vers, al doilea și al patrulea rimează, iar al treilea este vers alb. Ilustrată de marele poet persan Omar Khayyam și de poetul arab Abu-Amru- Ben-Abd’Alberr Iusuf, denumit Nomari”; (cf. arab: ruboa-patru). Această definiţie este exemplificată cu un catren din Omar Khayyam în traducerea lui G. Popa: Privește cedrul mândru! Atâtea braţe are!/ Dar nu ca să cerșească, ci să adune soare/ Și limbi nenumărate au nuferii și crinii/ Vorbesc însă limbajul tăcerii și-al luminii.

Se mai face menţiunea că în literatura română Ion Pillat, în volumul Visări păgâne are un grup de câteva rubaiate intitulat Din rubaiatul lui Iusuf și le exemplifică prin: Din orșice iubire dorinţe vechi răsar;/ În zori de zi amurgul revine parcă iar./ Paharnice ne toarnă în primăvară nouă/ Străvechiul vin al toamnei ce scânte- ie-n pahar.

În prefaţa la volumul Privighetorile Persiei, Virgil Cândea, vorbind despre formele clasice ale poeziei persane (kasâda, gazelul, poezia epică-masnavi, epopeea, rubayatul) spune despre rubaiat: „catren având rima aaba, creaţie persană preislamică folosită și de Rudaki, dar în care cel mai reputat este Omar Khayyam și de cuprins tot filozofic sau etic”.

Definiţia din DEX este evident eronată. Un spirit cartezian ca al lui Omar, matematician, astronom, numerolog, astrolog, muzicolog, un ezoterist sufit, printre cei aleși la curtea șahilor, în ţara în care s-a inventat rima și perfecţiunea versului, care venea după marii clasici Rudaki (914- 940) – orbul din Buhara, Firdousi (940- 1020) care a scris nemuritoarea Cronica șahilor și Onsori – prinţul poeţilor, nu și-ar fi permis la vremea aceea un număr de silabe aleatoriu și o rimă nespecificată. Pentru ezoterismul sufit în mod evident conţinutul, forma și numărul erau componente esenţiale ale creaţiei. În context ar fi de observat că zece silabe pe rând și 40 în total sugerează numerologic dumnezeirea (10=1) și stabilitatea (40=4). Rubaiatele lui Omar au un conţinut profund spiritual și sunt complete în sensul că nimic nu poate fi adăugat sau scos. Rima aaba sugerează treimea și unicitatea, regula și excepţia, credinţa și toleranţa. Sunt bijuterii de simboluri. A doua definiţie menţionează rima aaba, nu specifică numărul de silabe și este exemplificată prin două catrene: unul având rimă aabb cu versuri de câte 14 silabe și altul în rimă aaba și versuri de 13 și 14 silabe. În mod evident nici acesta nu este răspuns bun la ce este rubaiatul.

În traducerea lui Otto Starck5, versurile au 10-14 silabe și sunt date explicaţii mai ample privind originea, forma și circulaţia Robaiului și a rimei lui în turcă, persană, chineză, germană și română, exemplificând forma și la Eminescu: Corabia-mi vieţii grea de gânduri/ De stânca morţii risipită-n scânduri/ A vremii valuri o lovesc și sfarmă/ Și se izbesc într-în- sa rânduri-rânduri.

  • Fierăscu, Gh. Ghiţă, Mic dicţionar de terminologie literară, Ed. Ion Creangă Buc.1979;
  • Catrene Persane, Ed Albatros, 1974;

În limba engleză Edward FitzGerald (în 1859) a făcut o traducere6 superbă (75 de catrene) respectând rima aaba și numărul de silabe, zece pe vers. Prin aceasta traducătorul s-a acoperit de glorie, iar Omar Khayyam a devenit poet universal. În orgoliul ei universalist din vremea aceea (1867), limba franceză dominată de catrenele lui Nostradamus, i-a ridicat lui Omar un mausoleu din 464 de robaiuri sub îngrijirea lui JB Nicolas, care a constituit pentru Otto Starck sursa traducerii.

Evident că am fost dezamăgit să constant că forma în care scriam (versuri de câte 16 silabe, rimă aabb) nu este proprie rubaiatelor lui Omar. Aceasta s-a întâmplat după ce i-am dedicat 92 de catrene (câte unul pentru fiecare an ce l-a trăit) lăudându-i numele, neamul și ţara, după ce m-am numit ucenic și fiu și rob al lui și m-am simţit locuit de spiritul lui: Eu sunt Demeter slăvita, mama viei lui Omar/ Eu îl port pe adormitul, că din dar se face dar:/ ale lui din ale mele, în mine sunt ale lui,/ca să nu uitaţi de ele, mă grăbesc să vi-l restitui… Tot umblând Omar prin lume, beat de vorba-i înţeleaptă/ nimeri din întâmplare poarta mea cea descuiată/ S-a lungit apoi în fânul minţii mele încălzite/ și i-a devenit stăpânul, secole de-aici înainte… Să mă ierţi că peste veacuri eu sunt fiul tău Omare/ E-o minune că în spirit lumea nu are hotare/ Fiecare să se’nalţe după cum îi este harul/ Fiecare să primească după cât îi este darul.

Mai mult încă, am publicat7 cele 92 de catrene adăugându-mi la nume supranumele de Romar-evident o exagerare în condiţiile prezentelor observaţii. Dacă forma nu este a lui Omar, a cui este? De la cine a moștenit George Dan această formă în care a turnat tălmăcirile rubaiatelor? Superbă formă și conţinut; rimă perfectă; poezie pură și spirit profund; 16 silabe pe vers (1+6=7) și 64 de silabe în strofă (6+4=10=1); 7 și 1 cifrele înţelepciunii și dumnezeirii; mai bine chiar decât originalul rubaiatelor. În dorinţa de a afla de unde provine forma, am început o lectură intensivă citind și recitind autori de pe toate meridianele. Cel ce mă îndemna să scriu era încă în preajma mea, așa încât în toamna 2012 am dat la tipar 143 de catrene8 (inclusiv cele 92) traduse și în limba engleză. Am numit volumul Rubaiate, ceea ce ca formă nu erau. Nici George Dan nu și-a numit cartea Rubaiate ci Catrene. După aproape un an de căutare s-a întâmplat minunea: am găsit forma (!) într-o Antologie de po- ezie armeană9.

Despre armeni se poate spune că: sunt printre cele mai vechi popoare ale lumii. Contemporani cu Grecia antică, este primul popor creștinat (301); au făcut prima și cea mai bună traducere a Bibliei în limba proprie (Mersep Maștoţ 361-440); în Armenia a avut loc întâia renaștere culturală (începută cu Grigor Narecaţi (951-1003) – poet canonizat, autorul capodoperei Cartea Plângerii) cu 500 de ani înaintea Renașterii europene. Armenii au stat în umbra Araratului mii de ani în calea expansiunii romane, bizantine seleucide, mongole, persane, turcești, ruse… Au avut ce să plângă și ce să laude și personalităţi uriașe.

  • The Rubaiyat of Omar Khayyam by Edward Fitz Gerald, Collins Clear-Type Press, prefaţă de Laurence Housman, I-a 1859 (75 rubaiate), și ed. II-a 1868 (110 rubaiate), în același volum;
  • Dumitru Nicodim Romar, Omariada, Curtea Veche Buc. 2012;
  • Dumitru Nicodim Romar, Rubaiate, Curtea Veche Buc. 2012;
  • Dumitru Ion, Carolina Ilica, Haralambie Grămescu, Antologie de poezie armeană, clasică și contemporană, Ed. Minerva Buc. 1981;

Ocupaţi fiind de alte popoare, învăţaţii lor formaţi în mari centre universitare ale vremii, au devenit un fel de fluid universal de înaltă ţinută culturală ce a circulat prin venele lumii cum au fost grecii la vremea lor, evreii de 3000 de ani, englezii în zilele noastre. Cultura populară de înalt nivel artistic a fost purtată în aria Caucazului și Bizanţului de cântăreţii poporului – așugi, gusani, trubaduri.

Între marii poeţi trubaduri, spirite universale provenite din Armenia sunt și Nahapet Kuceak (1510 – 1592) și Saiat Nova (1722 – 1795) numit și regele trubadurilor care au scris hairenuri – cântece populare de dragoste, uneori moralizatoare, răspândite de așugi. Hairenurile sunt catrene cu versuri de 15-16 silabe, împărţite în grupe de 7-8 silabe: Pentru tine în bătaie rupt am fost până la oase/ Mi-a cusut un doctor rana cu fir tainic de mătase/ La cea dragă voi ajunge chiar zdrobit și rupt în șase/ Mi- oi lipi de ea obrazul și mânia – o să mă lase. Când versurile hairenului  erau înjumătăţite și scrise pe 8 rânduri de 7-8 silabe și rima pereche, specia literară tipic armeană se numea cafă și se cânta pe o melodie. Numeroși poeţi armeni au scris cafe, adunându-se mii de versuri și evident melodii: O sâni dalbi și dalbă ie/ Mâna mea ce lin se’mbie/ Spre gingașe buburuze/ Buza mi-am lipit de buze/ Și-ameţit de bucurie/ Am tras mâna: „ce beţie/ Pe sân dalb s-adorm Isuse/ Somn ferice-o veșnicie”.

Dacă rima a fost introdusă în poezia armeană de Grigor Narecaţi prin preluare de la arabi, care la rândul lor o aveau încă de la Efrem Sirul (306 – 373)10, cel mai mare poet de limbă aramaică, iar hairenurile au rimă și sunt catrene, este de presupus că interferenţa celor două culturi, arabă și armeană, este mult mai profundă.  Fondul  comun  este  limba aramaică – sirobabiloniană – din care au evoluat amândouă și nu numai ele. În fond de acolo s-au despărţit limbile pământului. Am aflat iată ce reprezintă catrenele mele: în spiritul rubaiatelor, în forma hairenurilor, numai 16 silabe pe vers, un fond ezoteric creștin. Un astfel de amalgam merita un nume și le-am spus Romaiate.

Revenind la definiţiile citate la început se poate observa că ambele explicitează numai prima parte a cuvântului rubayat, adică rub = patru (r-b este rădăcina arabă a cifrei 4). Partea a doua a cuvântului, bayat, nu beneficiază de nicio referinţă. În Antologia de poezie armeană am aflat o notă de subsol referitoare la Baiatele lui Khaceatur Abovian (1809-1848): „baiatî (în limba turcă – mâhnire, jelanie, bocet) – gen folcloric din orient constând în catrene de câte 7 silabe având rimă aaba, cântate de așugi cu acompaniament muzical”: De atâta chin ce mă bătu/ Să-mi blestem viaţa sau să nu?/ Dar inima fără de chinuri/ Nu are nici un preţ, o nu!… Cât ești bogat și n-ai măsură/ Toţi ţi se uită-n ochi și gură/ Dar dacă sărăcești pe dată/ Ţi-e sazul11 mut și viaţa sură.

Pe filieră pecenego-hună-maghiară cuvântul baj a ajuns și în DEX: necaz, încurcătură, supărare, belea, bucluc. În zona Ardealului întrebarea „care-i baiul?” o pune zilnic tot omul. Dacă ajungea direct pe filieră turcă, baiul ar fi fost întâlnit și în zona Munteniei. Ar mai fi de observat că baiatele având 7 silabe pe rând și 28 în total, precum și rima aaba, din punct de vedere numerologic, conţin cifrele 7, 3 și 1 despre semnificaţia cărora am amintit deja și cifra 28 (2+8=10) simbolizând ciclul lunii – baza calendarului lunar oriental.

  • Constantin Daniel, Scripta Aramaica, Știinţifică și enciclopedică, Buc. 1980, vol. 1, pag. 100;
  • Instrument muzical oriental la care cântau gusanii;

Se poate spune că rubayatele lui Omar sunt baiuri. Niciunul dintre autorii clasici persani n-a fost mai coroziv la adresa noii religii islamice în forma brutală impusă de seleucizi. Omar a trăit în epoca lor12, la Curtea Șahului Malik (1072-1097) și nu a publicat niciun catren în timpul vieţii sale. Revenind la Romaiate, (ca număr am scris peste 60013), cuvântul în sine conţine câteva simboluri:

  • anagrama lui Omar și, cu un r lipsă, Romar;
  • Roma ca simbol al centrului lumii, al veșniciei și efemerităţii demersului uman;
  • grupul mantric OM-A reprezentând corpul, graiul, mintea și intenţia de a deveni iluminat ca în mantra tibetană OM MANI PEME HUM14;
  • toate vocalele deschise a, e, i, o ce formează fondul melodic al cântărilor psaltice orientale.

Romaiatele, cuvântul și expresia lor, sunt o idee „ce s-a învăluit în cojile acestei lumi ca o prizonieră, dar și ca un foetus – un germene – trecut de la potenţă la act”15. De va cuceri lumea (ca Vișnu la al 5-lea Avatara, când, fiind pitic a cerut permisiunea să facă doar trei pași, dar acești trei pași au „măsurat” universul), rămâne de văzut. În obrăznicia mea le văd ca o specie a poeziei românești care tocmai s-a născut pitică.

  • Epoca seleucidă se întinde de la finele celei Samanide-cca. 1000, până la invazia mongolă condusă de Gingis-Han 1230. Seleucizii au ocupat Armenia în 1048, provocând exodul armenilor spre Cilicia bizantină;
  • Dumitru Nicodim Romar, Romaiate definitive, Libris Editorial, Brașov, 2020;
  • vezi nota 2, 128
  • Vasile Lovinescu Jurnal Alchimic, 172.