Sunt un boem amator. Și de aceea m-am lăsat întotdeauna fascinat de adevăratul boem, de cel autentic. Deși altarul ceremoniilor boeme este cafeneaua, cârciuma, adevăratul boem nu trebuie confundat cu omul banal de cafenea. El este filosoful cu gesturi aristocrate și gândire clară, este apostolul noutăţii atins de o forţă magică, ocultă. Filosoful boem depășește în orice clipă platitudinea conformistă, sfidează înţelegerea comună a lucrurilor. Pe lângă filosofia boemă din cafenelele lumii, catedrele de filosofie cu profesori pedanţi și lipsiţi de haz sunt un vax. De la Socrate, poate cel mai mare boem european, și până la Pirgu din „Craii de curte veche”, diferenţa dintre filosofia boemă liberă și cea didactică, universitară, e ca diferenţa dintre zei și niște deșeuri rău mirositoare servite cu ostentaţie de postmodernism.

Pe boem îl simţi. Fiecare gest îi e ritualic; nu se avântă în dialog fără anumite ceremonii aristocrate. Cei care se amestecă precum musca-n lapte sunt veleitarii, amatorii, banalii Mitíci. Ca și în cazul artiștilor autentici, boemul se naște cu blestemul boemiei. În preajma celor adevăraţi (le mulţumesc că m-au acceptat!) am ajuns să trăiesc clipe de boemie autentică. Dar nu numai atât! Pornind de aici, am reușit să înţeleg psihologia veleitarului în artă. Mimând mereu, cu forţa de fixaţie creierală, probând continuu stările maniacale, am ajuns la concluzia că veleitarul are momente în care crede, în care se simte adevărat. O definiţie a boemei nu se cade. Ea ţine de libertatea individuală. De gradul în care individul acceptă un anumit hedonism, un trai oarecum dezordonat, fără angajamente sau venituri fixe, de raportul său cu hazardul. În fond, boemul e un filosof singuratic, un sacerdot care acceptă traiul de azi pe mâine. Dacă, accidental, prin voia bunului Dumnezeu, îi cade din ceruri vreo moștenire, îl poţi admira probându-și generozitatea.

De multe ori boema a fost asimilată greșit cu alcoolul, foamea și risipirea zadarnică a timpului. Socrate nu bea alcooluri nici măcar cât tânărul Alcibiade, iar sistemul său maieutic (rezultat din pierderea timpului!?), consemnat de ucenicu-i fidel Platon, stă la baza filosofiei lumii.

Boema a existat și va exista în toate timpurile, cu farmecul și exotismul ei, cu aria de desfășurare în templul profan, cum i se mai spune cafenelei, sau în alte locuri. Tagma boemilor nu va pieri. Boemii vor întreţine magia noului, vor da palme gustului public prea comun, vor perfecţiona arta dialogului, fie că se numesc Duchamp, Van Gogh, Pirgu, Zacharias Lichter, Eugen Andone, Dimitrie Stelaru sau Pena Corcodușa, pitorescul personaj din „Craii de curte veche”, în treacăt fie spus, singura carte bună despre boemă apărută la noi. Știu că Nichita Stănescu iubea enorm „Craii” lui Mateiu Caragiale și suferea pentru că era doar boem amator, în timp ce Theodor Pucă, Nicolae Velea sau Mazilescu erau autentici. Boema! Sper ca „MARTORII ORBI —Romanul boemei”, cartea noastră care va apărea curând, să clarifice mai multe lucruri despre acest fenomen complex și magic.