Cei peste o sută de ani de exegeză a operei au reușit să îl trimită pe Mihai Eminescu la muzeu.

Analizele sofisticate, adeseori snoabe, cu obligatoriile lor

excursuri mitologice, apoi exaltările școlare, au alienat opera poetului în asemenea grad încât au scos-o din uz.

Desigur, opera a rămas la lucru la rădăcinile limbii și în inconștientul colectiv, dar Eminescu a fost declarat depășit. Un fel de teamă de ridicol a făcut ca românii să nu îl mai citească și nici să-l pomenească, în ideea, corectă, aparținând lui Patavievici, că poetul nu mai dă bine.

Da, Eminescu nu mai dădea bine, situație de un dramatism cumplit pentru România.

Ei bine, când credeam că totul este pierdut, că Eminescu va rămâne pururi exasperant de învechit, a apărut cartea lui Alex Ștefănescu, „Eminescu, poem cu poem”.

Alex Ştefănescu îl salvează pur şi simplu pe Eminescu dacă nu de uitare,

măcar de la mumificare, îl reînvie, îi spune să iasă afară din mormântul literar şi, obosit dar viu, poetul îl ascultă.

Nu cunosc în cultura română un act de un asemenea altruism, fiindcă Alex Ştefănescu se aruncă în apele uitării operei eminesciene riscându-şi ca un salvamar viaţa sau măcar reputaţia sa de critic literar. Dacă ar fi eşuat, dacă Eminescu nu era adus la mal şi resuscitat, criticul ar fi fost pe veci acuzat. Alex Ştefănescu a ştiut însă pe ce se bizuie, anume pe capacitatea sa de a simţi spiritul zilei de azi şi de a traduce poezia antumă a lui Eminescu în acest spirit. Se observă că Eminescu dă bine pe smartphone-uri şi alte gadget-uri, ba chiar poate fi trimis sub formă de sms.

Fără glumă!

În mod firesc, un firesc bine calculat, criticul şi istoricul îl reinterpretează pe Eminescu, îl redescoperă în analize scurte, cât să poată fi citite pe telefon în metrou (abia aştept ca în cele din urmă cartea să fie pe net) cuvântul de ordine fiind onestitatea. Alex Ştefănescu este onest cu cititorii săi, le promite că va vorbi la temperatura cea mai firească a hermeneuticii şi aşa face. Nu cunosc, o spun din nou, vreun istoric literar care să vrea şi să reuşească să fie atât de prieten cu tinerii precum Alex Ştefănescu. Şi încă pe ce temă: Mihai Eminescu. Poate doar Neagu Djuvara să fi reuşit ceva asemănător, dar cu domnitorii din cronici, atunci când a scris Scurta istorie a românilor povestită celor tineri. Este un curent cu accente de marketing în a prezenta astfel valorile clasice, dar să o faci fără să trădezi nu e uşor, ba aş spune că e nevoie de un talent uriaş. Alex Ştefănescu are acest talent, iar capitolul său despre

„Luceafărul” este peste tot ce s-a scris mai bine pe acest subiect din toate timpurile.

Chiar aşa, din toate timpurile, asta fără să vreau să deranjez pe nimeni, mai ales că, recunosc, e vorba aici de gusturi. Admirabilă carte este „Eminescu, poem cu poem”, cine nu o citeşte riscă să se îndepărteze mai mult, tot mai mult de opera celui despre care Cioran spunea că îl idolatrizează. Încă ceva, care ţine de propriul meu subiectivism. Citind cartea, am simţit că salvez ceva din condiţia mea de român, asta lăsând la o parte bucuria lecturii.

Mulţumesc, Alex Ştefănescu.