Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”

Trăiesc secunda celestă, însăși iubirea, clipa divină care poartă un magic nume

Tresar pe marginea primăverii, sunt precum firul de iarbă îmbrățișat de roua dimineților flămânde de plăpânda rază de soare. Surâd la gândul ce zburdă în grădina verde din curtea casei de pe deal. Privesc, cu nesaț, splendoarea culorilor, e acel rogvaiv imperial al curcubeului cu chipul iubirii care-i scrisă cu penelul îndrăgostit de ideal. Ce magică-i iubirea metaforei, câtă magie se poate aduna în călimara sufletului din anotimpul renașterii izvorului fiecărui cuvânt din jurnalul scorpionului septuagenar…!

  • Unde-mi sunt ca să-mi fiu Eu, Eul de dinainte de punct?
  • Acolo pe cursul apei, e însăși curba vieții, o virgulă esențială ce definește sensul înspre destinația prescrisă în pagina aniversară. Ce divină-i muza, acum în prag de primăvară! E frumoasă, e culoare, e clipa aceea când totul e tot, când viața are rost, când rostul are locul său rezervat, când râd în hohote de mine, când mă văd într-o fotografie cărând bagaje fără rost. Oare-i elegie? Este o întâmplare, un vis sau o șuetă într-o zi de sărbătoare? Câtă bucurie…! Curge clepsidra și, cu fiecare grăunte de nisip se dezleagă rebusul Eului, e o excepțională lecție a vieții, un exercițiu trăit cu ardoare, o poveste de iubire mistuitoare, carte după carte, un fluviu de lumină pe coperta inimii, un lac imens, pretutindeni nuferi, între ei o divină floare.
  • Ce pot să-mi mai doresc într-o nouă sărbătoare?
  • Sănătate, Doamne, un alt anotimp, o aceeași floare. Nedesprins din lumea mea îmi adun gândurile și dorul, toate speranțele le îmbrac în hainele sufletului boem și pornesc spre femeia timpului meu. Mi-am oprit pasul grăbit aproape de fereastra dinspre răsărit, încă închisă, numai cortina din catifea brocat se putea vedea. M-am așezat pe o bancă din lemn vechi, era așezată între doi brazi falnici. Am așteptat cu răbdare, cineva îmi șoptea să mai zăbovesc acolo. Aerul curat de munte îmi inunda respirația cu miresme alese din iarba pământului. Într-un târziu, demult așteptat moment, fereastra se des-chide, sosise nescrisa filă din jurnal, era fila aceea dintr-un fericit final.
  • S-a meritat oare așteptarea?
  • Dragul meu lector, îți scriu cu mâna pe sufletul atât de încercat, că da, așteptarea a meritat. Femeia cu părul bogat, colorat prin iubire în nuanțele curcubeului, m-a chemat în cămăruța cochetă a sufletului ei atât de expansiv, atât de luminos, cum nu mi-a fost dat să întâlnesc în înghesuiala lumii care vine și pleacă într-un mod ciclic, imprevizibil și repetat. Degetele albe mi-au atins fruntea cu o delicatețe angelică, mi-a prins mâna și m-a invitat la concertul din grădina de vară a iubirii mature, spunându-mi:

„Hai, nu mai zăbovi în trecutul hrănit cu incertitudini, vino să ne așezăm în loja cu vedere spre scena unde se joacă piesa de teatru, regizor fiindu-ne propriul destin. E viața noastră pe care o vom parcurge împreună, fără a avea atributul de actori, vom trăi realitatea, e sinceră și frumoasă, este scrisă de noi doi, atunci și acum într-o zi superbă de Mai.”

  • Cum sunt azi, cum îmi trăiesc starea?
  • Fericit, sunt un pic îngândurat, să-nătatea îmi joacă feste, voi trece zâmbind spre mâine făcând o rugă, un alt și alt divin.

Rescriu ce îmi este scris pe fila din Cartea Destinului, scriu pe Calea Eului dintr-un vis

Deunăzi am căzut și m-am ridicat în zborul speranței, m-am simțit precum pasărea Phoenix, o divină renaștere din propria-i cenușă. Așa am devenit focul viu de pe tăpșanul timpului argintiu, o clipă dintr-o redută a Eului pe care-l știu din verbul a fi, din acel devreme al sositului târziu. Ce vis, câtă iubire poate exista într-o singură scânteie din jarul care mi-a dăruit pofta de viață!

  • Ce aș fi fost fără roua florilor de gheață
  • Norul cenușiu de pe bolta cerească.

Privesc înspre Înalt și mă rog pentru sănătatea trupului firav, fac scenarii și-mi adun forțele pentru a trece puntea de peste fluviul năvalnic al minții neastâmpărate. Neîncetat chem liniștea serilor în buchetul florilor din Mai, știi tu care flori, iubito din ziua cu mirosul parfumului legendar. E vremea aceea când mângâierea înseamnă încă o zi în calendarul de pe peretele cuvân-tului, dragostea care stă cu mine la masă, la masa tăcerii, credința dintr-o tăcută șoaptă. Iubirea-i o sfântă onoare, e însăși dragostea femeii cu chip de culoare, Eu îi sunt unica-i nuanță din paletarul culorilor ei, din curcubeul acela dintr-un anotimp înscris în neuitare.

  • Unde-mi este penelul cât îi ziua de mare?
  • Acolo pe pânza sufletului de pe trepiedul iubirii nemuritoare.

Surâd, e surâsul acela dintre a fi și este, dintre lumea zâmbetului și hohotele de râs din clipele acelea când trupurile sunt uitate într-o tandră îmbrățișare. E ziua aceea când emoția își ascunde lacrima, când despărțirea în silabe e învățată la lecția de îndurare, când timpul e măsurat în secunde, când… Mă uit cum soarele apune, cum ziua e mică și trece mult prea repede, adeseori mă întreb și, tot Eu îmi răspund: pot face ceva să opresc sărutul pe buzele arse de neostoitul gând?

  • Cine-mi ești ca să-mi fii, femeie din câmpul cu păpădii?
  • Adierea vântului, mângâierea trupului, secunda Eului, scorpion din lumea timpului.Plouă mărunt în Sine, pe obrazul dinspre metafora Sinelui se prelinge o lacrimă însoțită de o dorință, e chemarea îmbrățișării dintr-o oglindă, un chip și o stare, un gând și o chemare, un timp dintr-o lume, un strigăt către un pronume. Ecoul răspunde, timpul e însăși o umbră, umbra care îmbătrânește și Ea, e dreaptă adeseori, uneori e strâmbă, e poteca ce merge spre un drum, spre Calea Luminii, spre ziua de mâine, spre un punct de pe harta destinului, necunoscută hartă, profundă soartă.
  • Un râu care-și iese din matcă, un pribeag printr-o lume nedreaptă. Se înserează pe strada timpului nescris, e întocmai madrigalul dintr-un nevisat vis, un ideal parcurs pe Calea Eului convins că iubirea e renaștere, un imens paradis. Undeva mă regăsesc prin Eu, o particulă a universului în care sunt o bobiță din nisipul vremii, acolo în clepsidra unde se află boemii. Sunt prezent pe tabla de șah a vieții, sunt una dintre piesele jocului minții, un gânditor al clipelor rebele, un moment de respiro într-o lume din ce în ce mai haotică, cu bune și rele. Femeii cu ochii scânteietori, cu mintea deschisă înspre nonconformism, îi datorez recunoștință și infinit respect…