Folosind conjuncția „și” între autor și lucrare, dorim să remarcăm, de la început, că această „istorie” s-a născut ca rezultat al cercetării îndelungate, cu acribie, a istoricului dr. Florin Epure, împletită cu pasiunea sa pentru istorie, în special, pentru această perioadă și nu numai. Lucrarea „Râmnicul medieval”, apărută la Editura PC Print, din Râmnicu-Vâlcea, în 2025, este parte integrantă a proiectului „Râmnicul tradiției – Râmnicul modern și contemporan – Râmnicul în viitor”, derulat de către Forumul Cultural al Râmnicului, cu sprijinul pecuniar al Consiliului Local al Primăriei Râmnicu-Vâlcea. Autorul își plasează, de la început, cercetarea în context istoric: „Viața umană a existat pe teritoriul Râmnicului de astăzi din vremuri imemoriale… relevă o locuire neîntreruptă a așezării încă din preistorie” (p. 9), amintind, pe scurt, de neolitic și epocile bronzului și fierului, aducând ca argumente descoperirile arheologice. Continuă cu prezența și retragerea armatei romane, epoca marilor migrații și ajunge la concluzia că „Râmnicul a existat cu mult înainte ca hrisovul lui Mircea Voievod cel Mare să-l consemneze”… „evoluând dintr-un sat ce va fi funcționat, decenii la rând, ca târg de vale și mai târziu la cel de oraș” (idem). Revenind la „epoca marilor migrații”, autorul reliefează puternica înrâurire a populației slave, dar și miracolul sau enigma supraviețuirii romanicilor în marea slavă și în calea invaziilor migratoare (p. 20-21). Pe drumul istoriei, autorul își exprimă certitudinea referitoare la faptul că localitatea făcea parte dintr-o formațiune politică, spre sfârșitul mileniului I: „Cu certitudine în jurul Râmnicului, va fi existat, în secolele IX-XIII, o formațiune politică românească” (p. 27), aducând, ca argumente, izvoare istorice. Lucrarea continuă cu „Negru Vodă, întemeietor de dinastie și de țară, așa cum îl prezintă cronicile… coborât pe apa Dâmboviței” (p. 35), dar autorul Florin Epure menționează că: „Documentele istorice îl prezintă însă ca întemeietor al Țării Românești pe Basarab I (1324-1351)” (idem), în a cărui stăpânire intrau: „Banatul Severinului, Oltenia, Muntenia, până la Dunăre, și Basarabia, teritoriul de la nordul gurilor Dunării” (p. 38). „Cea mai întinsă cuprindere teritorială din toată istoria sa medievală” (p. 43), a Țării Românești, va fi însă în  vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), „bărbatul cel mai viteaz și cel mai ager dintre creștini” (idem).

De domnia lui Mircea este legată atestarea documentară a orașului (20 mai 1388), dar și faptul că: „Râmnicul apare menționat ca al treilea oraș, în ordine cronologică, după Câmpulung Muscel și Curtea de Argeș… reședință a curții și cancelariei sale voievodale” (p. 59), și „prima menționare documentară a județului Vâlcea” – 8 ianuarie 1392 – (p. 61), fapte care l-au determinat pe istoric să afirme că: „Mircea cel Bătrân este domnitorul care și-a împletit destinul cu Râmnicul… lăsând în urma lui mărturii care au creat o identitate acestor locuri” (p. 67). Din veacul al XV-lea, aflăm că Râmnicul se număra printre orașele „cele mai însemnate” (p. 69), în care, alături de localnici și o populație săsească, întâlnim și „alogeni balcanici și îndeosebi aromâni” (idem), care „au păstrat ca ocupație principală negoțul” (p.70). „Foarte aproape de curtea domnească de la Argeș, județul Vâlcea și orașul Râmnic, reședință de scaun sau de refugiu, a fost vizitat deseori de către domnitorii munteni ai secolului al XV-lea” (idem). Pe scurt, istoricul ne prezintă domnitorii, faptele esențiale și legăturile cu Râmnicul, ctitoriile lor și ierarhii vremii.

„Veacul al XVI-lea este vremea în care dependența țărilor române față de turci se accentuează, iar domnii încep să fie numiți direct de sultanii de la Istanbul” (p. 87). „Cu toate acestea, țara și-a păstrat autonomia internă, dar sub suveranitatea mai accentuată a imperiului turcesc” (idem). În acest context, este analizată viața politică a orașului, apariția judeților, relațiile comerciale, circulația monetară și legăturile domnitorilor Țării Românești cu Râmnicul, începând cu Mihnea cel Rău și Neagoe Basarab și încheind cu „glorioasa domnie a lui Mihai Viteazul” (p. 109). Prezentându-i domnia, într-un capitol separat (pp. 111-129), istoricul Florin Epure evidențiază că: „Există numeroase izvoare scrise și mărturii care amintesc de momente importante din viața întregitorului domn Mihai Viteazul și a familiei sale în Vâlcea. Toate acestea arată cât de puternică a fost legătura lui Mihai Viteazul cu Râmnicul și cu locurile și oamenii din acest străvechi ținut” (p. 129).

Analizând veacul al XVII-lea, autorul amintește că „dominația otomană asupra Țării Românești s-a înăsprit prin dublarea tributului” (p. 131). „Cu toate acestea, Râmnicul cunoaște o reală dezvoltare a activității meșteșugărești și a comerțului” (idem). Sunt prezentate documente ale cancelariilor domnești/hrisoave care adeveresc ori întăresc moșteniri și danii, acte de vânzare-cumpărare ale unor proprietăți de pe teritoriul județului Vâlcea și al Râmnicului. De asemenea, autorul subliniază: „În primele trei decenii ale secolului al XVII-lea, se constată o creștere a influenței grecești în țările române” (p. 142). Într-un capitol separat, istoricul cercetează și valorizează „pe cel mai destoinic, înțelept și pravoslavnic voievod”, „Matei Vodă Basarab și Râmnicul” (p. 145), preocuparea de suflet a domnului Florin Epure, cu care istoricul și-a obținut doctoratul în știința istoriei.

„O serie de documente emise de cancelaria voievodului Matei fac referire la Râmnic și la județul Vâlcea” (p. 146), încă de la începutul domniei. Din vremea domniei sale, la Râmnic putem vorbi de podul stătător, de peste Olt, de Bâlciul de la Râureni și Târgul Vinerii Mari (p. 153). Matei Basarab a înfrumusețat țara cu „mă-năstiri, biserici, case domnești” (p. 150), fie „repararea sau amplificarea celor existente” (p. 151), determinându-l pe istoricul Constantin C. Giurescu să-l numească: „cel mai mare ctitor al neamului nostru” (p. 150), iar cronicile vremii să consemneze: „Țara iubea pe Domn, Domnul pe Țară” (p. 148). Nu în ultimul rând, trebuie amintite înființarea celei de-a doua tipografii din Țara Românească, la Govora, din apropierea orașului Râmnicu-Vâlcea, dar și prima școală de tipografi și tipărirea Pravilei de la Govora (1640), „cea dintâi carte de legi în limba română” (p. 156).

Toate acestea și multe altele l-au îndreptățit pe autor să afirme că: „În vremea domniei lui Matei Basarab… Râmnicu-Vâlcea a cunoscut o perioadă de dezvoltare economică și culturală” (p. 162). În ceea ce privește „Râmnicul în a doua jumătate a veacului al XVII-lea” (pp. 163-177), autorul surprinde și analizează „lupta dintre pământeni și greci” (p. 163), cu referire la domniile fanariote, iar în capitolul „Constantin Vodă Brâncoveanu și Râmnicul” (pp. 179-201) evidențiază „o etapă distinctă, de afirmare a spiritului creator românesc pe multiple planuri – politic, diplomatic, cultural și artistic” (p. 201), ca beneficiu al binecuvântatei întâlniri dintre spiritul luminat al Sfântului cărturar Antim Ivireanul și spiritului pacifist, la fel de luminat, al domnitorului, jertfit pe altarul credinței creștine, Constantin Vodă Brâncoveanu. În veacul al XVIII-lea, istoricul analizează „Râmnicul sub habsburgi și fanarioți” (pp. 203-248), când turcii „au înlocuit domniile pământene cu un nou regim, cel fanariot” (p. 203), și surprinde „epoca trezirii de neam și, deopotrivă, a revendicării autonomiei statale în raport cu imperiul Otoman” (idem), mai ales în a doua jumătate a veacului. La Râmnic, aflat între 1718-1739 sub administrație austriacă, este analizată viața cotidiană a celor 416 familii și „prima școală de limba română” (p. 219), care funcționa în anul 1719, „comerțul și meșteșugurile” (p. 214), „serviciul poștal și un Lazaret” (p. 215), care funcționau în anul 1731, episcopii Râmnicului și strădaniile lor pentru dăinuirea credinței creștine și spiritului românesc.

Spre sfârșitul veacului al XVIII-lea is-toricul remarcă ingerința rusească, tot mai accentuată, în țările române, și suferința românilor, aflați la interferența celor două interese imperiale, care vor duce, în cele din urmă, la Revoluția lui Tudor. În încheiere, remarcăm vasta bibliografie utilizată de autor și spiritul obiectiv al abordării perioadei studiate, fără să dea sentințe, ci, mai degrabă, promovând un demers deschis cercetării, prin utilizarea unor exprimări, de genul: „cea mai veridică ipoteză” (p. 41); „cea mai aproape de adevăr” (p.47); „cum greșit s-a afirmat” (p. 86); „nu se poate proba” (p. 98); „documentele nu au confirmat acest fapt” (p. 116) etc.

4 octombrie 2025,

 

Constantin Noica și filosofia limbajului

Constantin Noica se alătură celor care au analizat, examinat și studiat limba română, din perspectivă filologică, dar, mai cu seamă, din cea filosofică, plecând de la ontos/ființă, aprofundând-o gnoseologic, în evoluția sa, reliefându-i originea și temeiul, și valorificându-i valențele, printr-o axiologizare de înaltă ținută. Aserțiunile domniei sale privitoare la limba română le putem întâlni în scrieri precum „Rostirea filosofică românească”, „Creație și frumos în rostirea românească”, „Viață și frumos” și în întreaga sa operă filosofică, având la bază convingerea că „vorbirea omului este și ființa lui” (Constantin Noica, „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, București, Editura Eminescu, 1987, p. 8). În acest caz, filosoful logosului susține că: „S-ar putea ca marile limbi culte… să fie mai interesante sub multe raporturi. Dar ele nu sînt pe cerul nostru. Sau, într-un fel, sînt și ele, căci fără adâncirea în alte limbi și fără limbile clasice, inclusiv sanscrita, nu-ți cunoști pînă la capăt propria limbă” și întărește spusele lui Cantemir: „din limbi străine să înveți și în limba țării tale să scrii” și conchide filosoful: „În alte ceruri să privești și sub cerul lumii tale să visezi” (p. 110), „dacă vrei să-ți înțelegi graiul și să-ți încifrezi gândul în el” (idem).

Aprofundând „demiurgia creației” (p. 15), Constantin Noica examinează o serie de lexeme, „în laboratorul limbii noastre” (p. 20), precum: sinele și sinea, rost și rostire, întru, fire și ființă, trecere și petrecere, lamură și lămurire, dor și doină și multe altele, plecând de la vechile scrieri ale marilor înaintași – Miron Costin, Iacob Negruzzi, Varlaam, Cantemir, Coșbuc, Creangă, Eminescu, Blaga, O. Densuianu, Hasdeu, Iorga ori esențializările brâncușiene -, evaluând-o în raport cu gândirea hegeliană, cu scrierile lui Goethe, Aristotel, Nietzsche și Heidegger, amintind de Pascal, cu a sa neuitată butadă: „nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit”, și cercetând, în egală măsură, dicționarele limbii române, evidențiind meritele filologilor, aducând completări acolo unde a simțit că ceva n-a fost menționat ori nu a fost pus în valoare suficient, socotind că aceasta este „datoria reflexiunii filosofice” (p. 44). Filosoful logosului pleacă de la originea cuvintelor, explicându-le înțelesurile originale, devenirea lor, de-a lungul timpului, argumentându-le temeinicia, regretând pierderea, de multe ori, a sensurilor inițiale și sărăcirea lor semantică sau îmbogățirea lor, prin diminutivare (ex.: bade, bădișor; departe, depărtișor). În deplin acord cu Eminescu, că „partea netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moși-strămoși, pe când partea traductibilă este comoara gândirii omenești în genere” (p. 199), filosoful se oprește și vorbește „Despre a doua comoară a limbilor” (p. 201): „Prima este comoara gândirii omenești în genere, partea traductibilă… a doua este «partea de la moși-strămoși, partea netraductibilă»” (idem). Aici, zăbovește asupra cuvântului „dor”, în care „s-a contopit… durerea, de unde vine și cuvântul, cu plăcerea, crescută din durere” (p. 206), cuvânt la care „n-avem o traducere încă” (p. 209). Referitor la „un dicționar internațional de termeni literari”, aflat pe agenda U.N.E.S.C. O., în care „au fost acceptate și trei cuvinte românești: dor, doină, colindă” (p. 264), filosoful ar fi propus și altele, precum: lămurire, sine/a, întru, rostire ori răsbunare. „Cu sinea, cu mîndrețea aceasta a graiului nostru, ne-am putea înfățișa la orice concurs de frumusețe a gîndului” (pp. 265-266).

Ca în multe alte cazuri, filosoful aduce clarificări asupra termenilor: a săvîrși, sfîrși, desărârși – menționând că: „Se poate face orice, dar nu se poate făuri orice, cum nu se poate săvîși orice” (p. 289). „A săvîrși înseamnă numai a îndeplini, a face, a înfăptui, fără ideea de sfîrșit sau de desăvîrșire” (p. 290). „Poți sfîrși chiar și fără să fi încheiat, adică fără ca săvîrșirea să fie întreagă, completă” (p. 292). „Termenul sfîrșirii nu înseamnă și împlinirea necesară… dincolo de sfîrșit, sau mai presus de el, este desăvîrșirea” (p. 293). Valorizând, filosoful citează din „Calendarul din 1814”: „Omul, cea mai cinstită și desăvîrșită zidire” (p. 294). Ca filosof al logosului, și nu numai, Constantin Noica s-a oprit, într-un mod aparte, asupra termenului întru: „căci întru înseamnă și a fi în, și a merge către, este «de la, dar și «contra», este «cu», dar și «fără», adunînd în el mai toate prepozițiile și demersurile la un loc” (p. 305). Aici, amintim lucrarea filosofului „Devenirea întru ființă”, în care abordează „desăvârșirea” umană. Prin aceste scrieri Constantin Noica îmbracă în „toga filosofiei” (p. 94) valențele rostirii românești, convins fiind că „dacă salvezi un cuvânt de la moarte, te ajută și el la nevoie” (p. 224). Este o abordare filologică într-o „mentalitate filosofică” (p. 90), realizând, în acest fel, „bucuria filosofică de a te ridica la izvoarele rostirii” (p. 123).

3 septembrie 2025

 

Sociologia rurală în viziunea lui Virgiliu Constantinescu

Apărut la Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2023, „Tratatul de sociologie a comunităților rurale”, al domnului Virgiliu Constantinescu, reprezintă o sinteză pertinentă a lucrărilor sociologice, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ale lui Max Weber și Émile Durkheim, dar și ale celui care a propus termenul de sociologie, Auguste Comte, în locul celui de „fizică socială”, precum și a scrierilor antice, referitoare la societatea umană, în special gândirea aristotelică, ori cele contemporane. Din rațiuni economice și estetice, credem, tratatul a fost editat în două volume, format B5, și însumează 694 de file.

Lucrarea nu este un eseu și nici un curs universitar, ci un tratat, cu tot ceea ce incumbă acest apelativ, adică lucrare de specialitate în care sunt expuse metodic principiile fundamentale ale unei discipline. Tratatul vine să încununeze lucrarea „Sociologia comunităților rurale”, apărută în 2007, a aceluiași autor. Ca logos/cuvânt ce se ocupă de comu-nitatea umană, sociologia a fost definită ca: „Studiul societății umane și al interacțiunilor sociale” (Dicționarul Enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, vol. VI, 2006, p. 464). Născut la 2 februarie 1932, în comuna Stoilești, județul Vâlcea, stabilit, ulterior, în localitatea Galicea, județul Vâlcea, Virgiliu Constantinescu este un renumit „sociolog, filosof, cercetător, publicist, doctor în filosofie” (Enciclopedia Județului Vâlcea, vol. III, Așezările rurale, Editura „Fântâna lui Manole”, Râmnicu-Vâlcea, 2022, p. 314). O preocupare majoră a domniei sale a reprezentat-o opera unui alt mare vâlcean, „savantul de notorietate mondială Dumitru Drăghicescu” (ibidem), traducând și publicându-i opera, cu bogate și adecvate studii introductive. Apărută, inițial, ca știință a societății în general, ulterior, sociologia s-a apropiat de cele două mari medii în care trăiesc societățile umane, rurale și urbane, cu abordare atât din punct de vedere ontologic, cât și gnoseologic. Ruralul și urbanul sunt văzute ca tipuri complementare de habitat comunitar, deoarece „ruralul și urbanul se dezvoltă ca două spații unitare ale societății” (p. 21). Plecând de la raportul fundamental al omului cu pământul, ființa umană ajunge să trăiască și în comunități urbane, care „nu se poate concepe ca existând independent… fără schimburi de produse și de energie… cu ruralul” (ibidem). Analizat în evoluția sa istorică, autorul abordează „Antreprenoriatul rural din România – o șansă pentru dezvoltarea durabilă a comunităților sătești” (pp. 98-153), atât pe plan european, cât și pe plan românesc, ca factor al „dezvoltării durabile al întregului societal” (p. 127). Lumea bucolică a satului românesc trebuie actualizată prin modernizarea gospodăriilor țărănești, cu „investiția în om” (p. 134), ca „măsură a tuturor lucrurilor” (Protagoras, p. 135). Înțelegând antreprenoriatul ca „gestionare controlată a resurselor materiale și spirituale” (Jacques Delcourt – p. 152), autorul amintește și de românii Andrei Șaguna și Spiru Haret, cu referire la emanciparea locuitorilor satelor. Dezvoltarea și transformarea trebuie să țină cont și de „Tipologia comunităților rurale” (pp. 154-218), o altă temă abordată de sociologul Virgiliu Constantinescu. Domnia sa trece în revistă și analizează mai multe puncte de vedere. Astfel, Benedetto Barberi propune „amplitudinea demografică” (p. 159), criteriul demografic, ori  „gradul de urbanizare sau de ruralitate al unei comune” (p. 161). La rândul său, Urlich Planck propune „calitatea facilităților… serviciilor către populație” (p. 170). La noi, profesorul Vintilă Mihăilescu „distinge trei tipuri de așezări rurale: așezări sătești adunate (concentrate), așezări răsfirate și așezări sătești risipite” (p. 178). Alți sociologi disting între satele tradiționale și cele moderne și de imigrare, ori „sate cu minorități religioase, precum și cele cu minorități etnice” (p.185). Analizându-le, autorul crede că „este dificil de realizat o standardizare” și optează pentru „concepția interacționist-constructivistă a sistemelor autoregenerative” (p. 186).

Cum era firesc, autorul analizează impactul fenomenului cooperatist asupra agriculturii și comunităților rurale și rolul în teoretizarea acestui fenomen al lui Charles Fourier. Oprindu-se asupra fenomenului de cooperativizare a agriculturii în România (1949-1962), care a presupus atât aspecte pozitive, dar și negative, prezintă, totodată, concepția lui Nicolae Cornățeanu, ministru al agriculturii, în perioada interbelică:„Dezvoltarea spiritului de asociere al țăranilor și trezirea inițiativei particulare trebuie să formeze idealul generației ce urmărește transformarea agriculturii românești” (p. 240). În context, este analizat fenomenul cooperatist în Europa, directivele și planurile la care România este parte (pp. 253-317), subliniind impactul negativ al desființării cooperativelor agricole de producție, după Decembrie 1989, și înstrăinarea patrimoniului realizat în decurs de trei decenii, fără să se așeze altceva în locul lui (p. 263). Ca soluție, este propusă adaptarea legislație agricole la cea europeană dacă „intenționăm a aduce ruralul românesc la parametri comparabili cu cei din țările avansate ale U.E., atunci este o strategie.

«interacționist‑constructivistă de sistem autoregenerativ»” (p. 268).

Cu această ocazie, autorul menționează că: „Țara noastră este cea mai agrară din zonă, dar cea mai agricolă fiind Polonia. Este cea mai agrară, întrucât deținem cea mai mare suprafață agroturistică” (pp. 275-276). Pentru dezvoltare, ne propune, printre altele, dezvoltarea pieței financiare, dedicată agriculturii, extinderea „asocierilor agricole (care – n. ns.) sunt încă în faza «încercărilor»” (pp. 278-279) și trecerea de la „ocupația”, la „meseria” de agricultor, de la a fi, la a deveni (p. 326), „cu oameni «școliți» și cu elite «de bunăcredință»” (p. 362). Analizând lumea rurală, autorul nu putea să nu se oprească și asupra familiei din mediul rural ca „unitate a spațiului muncii și a spațiului rezidenței” (p. 26, vol. II). „Familia rurală este atât o unitate de producție, cât și principalul consumator al produselor realizate de către membrii săi” (p. 57, vol. II). Un loc aparte, îl ocupă „Planificarea socială și sistematizarea teritorială (cu referire specială la mediul rural)” (pp. 66-114), începând cu fenomenul „scoaterii la linie a satelor din zona de deal din Banat” (p. 67, vol. II), la strada/șoseaua principală, denumire păstrată în Oltenia până spre sfârșitul secolului XX. Aici, autorul menționează că în „Planificarea, sistematizarea și proiectarea arhitecturală” (p. 89, vol. II) trebuie ținut cont de „mediul rural extrem de variat, cuprinzând multe așezări mici, plasate în diferite zone geografice, cu reliefuri dintre cele mai felurite” (p. 94, vol. II), accentuând propria teorie „aceea interacționist‑constructivistă a sistemelor autoregenerative” (p. 101, vol. II), și anume că „sistematizarea se efectuează… în condiții variate de mediu național, de tradiții și de cultură din cele mai distincte” (p. 102, vol. II). Dezvoltarea și sistematizarea rurală trebuie să țină cont de ecologia rurală. Plecând de biologul german Ernet Haekel, care definește ecologia plecând de la grecescul oikos/casă, drept „studiul relațiilor reciproce dintre organismele vii și mediul lor biotic și abiotic” (p. 121, vol. II), autorul amintește normele privitoare la protecția mediului și recomandările adoptate pe plan mondial și susține ideea unei relații prietenoase cu mediul în care trăim, prin „stoparea procesului degradării mediului și a conservării resurselor lui, astfel încât generațiile viitoare să se poată folosi de însușirile lor vitale, iar apoi să le transmită urmașilor” (p. 137, vol. II). Sensul conceptului de mediu privește două dimensiuni: „datul” (care n-a fost construit de om) și elementul „construit”/ „environment”, ca rezultat al omului de a fi „faber” și rațional (p. 139, vol. II). Cu acest prilej, sunt amintite „Legile ecologiei rurale” (pp. 144-152, vol. II). Este, de asemenea, tratată „Inovația, ca premisă a modernizării rurale și ca sursă a îmbogățirii capitalului sociouman; neo-ruralism și neoagrarianism” (pp. 157-224, vol. II), abordând ambii termeni, „tradiția și inovația, ca factori ai transformării și modernizării sociale” (p. 168, vol. II).

„Tradiția constituie fondul obiectiv de unde irumpe inovația… La rândul ei, inovația intervine cu un model de creștere, altul decât cel existent până acum” (p. 185, vol. II). Tot aici, se subliniază necesitatea modernizării capitalului social-uman. O amplă analiză este dedicată culturii, „ca ansamblu unitar de valori materiale și spirituale, precum și totalitatea instituțiilor, obiceiurilor, normelor și tradițiilor prin care omul prelucrează natura și transformă societatea, transformându-se pe sine, pentru un mod de trai suficient supraviețuirii și pentru o calitate superioară a vieții” (pp. 229-230, vol. II), accentuând asupra culturii populare, „strâns legată de procesul muncii și produsă în relație directă cu natura… actul reflex al creației etnografice și a constituit momentul în care ființa «hominină» a trecut din stadiul de obiect, în acela de subiect” (p. 231, vol. II). Ca un coronat opus, Virgiliu Constantinescu răspunde la întrebările: „Ce este sociologia rurală și care este menirea ei științifică și transformatoare?” (pp. 297-332, vol. II) și susține: „Din punctul  nostru  de  vedere,  al  «teoriei interacționist‑constructiviste a sistemelor autoregenerative, sociologia rurală, pentru a se institui ca știință autonomă, are nevoie de un domeniu al său dimensional, care să-i autentifice identitatea și să-i confere drept de «profesie». Suportul material, dar și cel de ordin moral, al acestui «domeniu dimensional» îl reprezintă «pământul»” (p. 327, Vol. II). „Sociologia rurală  (este)  o  știință  instrumentală, teoretică, metodologică și practic-operațională, care… identifică și pune în acțiune atât resurse naturale, cât și forțele socio-umane din mediul rural apte să producă schimbarea («permutans») în vederea ridicării nivelului de trai și a calității vieții comunitare” (p. 332, vol. II).

23 iunie 2025

       

 

Academicianul Gheorghe Păun și Inteligența Artificială (IA). Puncte de vedere

Invitat de Academia Română să susțină o conferință pe tema inteligenței artificiale, academicianul Gheorghe Păun s-a gândit să dezvolte subiectul, „cu argumente ve-nind dinspre matematică” (p. 8). Așa s-a născut lucrarea „Inteligența Artificială în context istoric: puncte de ve-dere”, apărută la Editura Eikon, București, 2025. „Săgetător vulnerabil la provocări” (p. 5), academicianul a acceptat să abordeze acest „subiect vast-stufos-în-plină-evoluție” (idem).

În demersul științific al domniei sale, domnul Gheorghe Păun pleacă de la trei idei principale:

  1. „Inteligența Artificială (IA) este parte a unui proces mult mai amplu, de durată, acela al digitalizării” (p. 9);
  2. „Un proces de o asemenea amploare și natură… va avea și consecințe bune, și consecințe rele” (p. 10);
  3. „Fenomenul – digitalizarea în general, IA în particular – este în plină desfășurare, în rapidă evoluție, cu două «motoare» principale: a) motivarea internă, proprie marilor «mișcări» științifico-tehnologice, și b) piața, banul, interesele” (p. 11).

Citându-l pe Grigore Moisil: „omul când nu înțelege, e contra”, autorul aduce lămuriri și ne îndeamnă la prudență și „luciditate”, atunci când ne expunem părerea, de multe ori, neavizată. Cu această ocazie, sunt amintiți profesorii academicieni Solomon Marcus și Mircea Malița, prezen-tând principalele lor lucrări și contribuțiile aduse în nașterea (dacă ne este permisă o asemenea exprimare) informaticii și inteligenței artificiale. După analiza mai multor definiții date IA, autorul face o pertinentă incursiune în istoria informaticii și IA, și este de acord că mașina Turing (p. 44) este considerată „certificatul de naștere al calculatoarelor” (p. 46). Sunt amintite și analizate primele laboratoare IT (Tehnologia Informației) și marile rețele informatice, ajungând la ChatGPT (chat-discuție, Generative Pretrained Transformer). Părtinitor, ca matematician, dar obiectiv, ca om de știință, domnul academician enumeră „Patru rezultate matematice de interes pentru IA” (pp. 60-67), insistând asupra faptului că: indiferent cât de multe lucruri ar face mașinile, ne rămân și nouă, oamenilor, destule lucruri de făcut…” (p. 61).Analizând impactul IA asupra societății omenești, recunoaște că acesta poate fi bun sau rău, reținând faptul că acestea sunt legate de „interesele din spatele IA…” (p. 68), de cine e folosită și în ce scop. Inspirat, autorul a interogat chiar IA, la intervale de timp diferite, despre impactul bun-rău asupra societății umane. Analizându-și „arhiva”, IA a răspuns enumerând „o serie de pericole și provocări” (pp. 78-79), dar și consecințe pozitive asupra societății omenești. Părerea noastră este că IA își formulează „răspunsurile” analizând rapid „arhiva” personală, tot ce s-a scris și publicat în rețelele de socializare, nu și în operele nepublicate online. Este o părere personală, de nespecialist în informatică, dar licențiat în filosofie. Domnul academician realizează și o „Plasare în istoria civilizației umane” (pp. 87-95), recunoscând că „discuția este speculativă, literară dacă vreți,… pe care mi-o asum” (p. 87)… „Vorbim despre cele două Renașteri și despre cele patru Revoluții industriale” (p. 88). „Prima Renaștere – secolele XIV-XVII… În siajul primei Renașteri, au avut loc două revoluții industriale. Prima în jurul anului 1800… simbolizată de motorul cu aburi… a doua Revoluție industrială… banda de montaj a lui Ford” (pp. 88-89).

„A doua Renaștere… Noua Renaștere (Basarab Nicolescu), 1900-1930” (p. 90), prin „apariția în 1900 a fizicii cuantice… în 1927… modelul Big Bang… în sfârșit, în 1931, Gödel demonstrează celebra sa teoremă de incompletitudine” (pp. 90-91). Autorul amintește, aici, și de „lucrarea fundamentală a lui Turing, anii ᾽40, cu construirea primelor calculatoare, și anii 1948, 1951, când același Turing a introdus ideea mașinilor inteligente” (p.91). Această „a doua Renaștere (din prima jumătate a secolului al XX-lea-n.n.) este urmată tot de două Revoluții industriale… Prima a avut loc prin anii 1950-60 și este caracterizată de automatizare, procesoare, informatizare. Ultima revoluție, cea de-a patra, este în plină desfășurare, iar cuvintele ei cheie sunt internet, informație, conectivitate, inteligență artificială” (p. 92).

„A se observa salturile calitative: (R1) motoare, energie mușchi; (R2) organizare; (R3) procesare, automatizare; (R4) inteligență artificială, informație” (p. idem). Concluzia este dezarmantă: prima Renaștere (și primele două Revoluții) L-a (L-au) evacuat pe Dumnezeu în favoarea omului; a doua Renaștere și ultimele două Revoluții industriale/științifice îl evacuează pe om în favoarea mașinii, a calculatorului! (p. 93) Spre sfârșit, autorul ne sugerează că: IA simulează inteligența, are limite, este supra-promovată, va avea implicații în toate domeniile. Spre consultare, a oferit, din nou, textul lucrării Inteligențe artificială în context istoric cerând părea, ChatGPT, care i-a   răspuns: „este o lucrare valoroasă de reflecție interdisciplinară… tablou realist și prudent asupra AI” (p.  118), „vine ca un îndemn  necesar la luciditate, echilibru și prudență… nu caută senzaționalul, ci sensul. Nu vinde soluții, ci cultivă întrebări. Nu oferă rețete rapide, ci oferă context – istoric, tehnologic, filosofic” (p. 119).

În speranța că această lucrare va ajunge la cât mai mulți cititori, îi asigur că le vor fi lămurite multe probleme legate de IA (AI) și dacă s-au temut ori se tem de influențele ei nefaste, vor trece la o abordare prudentă și lucidă, cât de cât informați, pe măsura înțelegerii personale (pro captu lectoris).

7 iulie 2025