1. Cum a influențat mediul cultural în care ați crescut — inclusiv faptul că sunteți fiica unui fost redactor șef al revistei Luceafărul — felul în care priviți cultura și cercetarea etnologică?

Am crescut în două case (a bunicilor și a părinților) cu biblioteci frumoase, în care se aflau la loc de cinste culegerea lui Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor, seria „Povești nemuritoare”, basmele culese și publicate de Petre Ispirescu, versiunile miturilor grecești repovestite de Al. Mitru, colecțiile de lirică folclorică realizate de Mihai Eminescu și Lucian Blaga, dar și traduceri din epopeea persană a lui Firdousi, din „Legendele cavalerilor mesei rotunde”, din poemele epice ale Evului Mediu. Tatăl meu, scriitorul Nicolae Dan Fruntelată, absolvent al Facultății de Filologie a Universității din București, realizase o lucrare de licență despre „Mitul Marii Treceri” în folclorul românesc, sub coordonarea prof. univ. dr. Mihai Pop. Era pasionat de folclor, pe care l-a folosit ca sursă de inspirație în poeziile lui, dar era și un bun povestitor, chiar creator de „povești cu haiduci” și cânta foarte frumos, între prieteni, cântece populare tradiționale, în special din Transilvania și Maramureș, deși el era oltean din Bălăcița Mehedințiului. Toată familia „respira” folclor, așa că am crescut și noi (eu și sora mea) în cultul și iubirea acestei moșteniri străbune. Probabil că influența cea mai importantă din familie, pe lângă asimilările de cunoaștere și înțelegere datorate mediului intelectual umanist, a constat în abordarea folclorului cu atenția și respectul care se cuvin unei valori primordiale a vieții noastre românești și a vieții omenești, în general.

  1. A existat un moment anume în copilărie sau adolescență care v-a orientat spre etnologie?

Mi-am petrecut primii trei ani de viață și mare parte din vacanțele de vară din copilărie și adolescență în satul bunicilor materni, Siliștea Crucii din județul Dolj, aflat la 12 kilometri distanță de Dunăre. Astfel, am avut prilejul să privesc și să particip la viața unui sat tradițional, despre care bunicul meu spunea că fusese moșia voievodului Pătrașcu, tatăl lui Mihai Viteazul. Am văzut cum se modelau „țăsturile”, cum se cultiva pământul și se creșteau animalele, cum se îngrijeau pomii fructiferi și via, cum se pregăteau bucatele și cum se împărțeau la marile sărbători calendaristice și în cadrul ritual funerar. Îmi amintesc de nunțile fabuloase și de modul unic, savuros, în care povesteau oamenii din „Siliște”. Pentru mine etnologia a venit ca o preocupare firească pentru lumea satului pe care o cunoșteam și o iubeam de mică. Probabil că momentul decisiv când m-am orientat spre folclor a fost în facultate, când am participat la cursurile opționale excepționale predate de profesorul universitar Silviu Angelescu. Apoi, la examenul de licență, când am optat pentru această disciplină și mi-a plăcut foarte mult să citesc în bibliotecă, în special tratatul lui Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc.

  1. Ce rol a avut familia în formarea dumneavoastră intelectuală și în alegerea drumului? Sunteți una dintre puținele cercetătoare din România specializate în etnologia războiului. Ce v-a atras spre acest domeniu?

Părinții ne-au lăsat, pe mine și pe sora mea, să ne alegem singure drumurile profesionale. Nu ne-au îndemnat să urmăm o anumită facultate, dar eu am ales Filologia, iar sora mea (mai mare cu un an), Medicina. Rolul familiei în formarea mea intelectuală a fost decisiv. Am avut acces la cărți, albume de artă, discuri cu muzică de referință din patrimoniul mondial, am mers la spectacole de operă, teatru și la cinematecă. Am învățat să citesc periodice și presă cotidiană. În casă la noi se discutau idei și cărți, se vorbea despre personalități ale culturii, se comentau evenimente artistice. În casele bunicilor materni și paterni (toți învățători), se amintea istoria familiei și beneficiam de experiența dumnealor pedagogică, dar am avut parte și de o inițiere în educația religioasă creștin-ortodoxă. M-am specializat în etnologia războiului în timpul cercetării doctorale, coordonate de prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu de la Facultatea de Litere a Universității din București și finalizate cu o teză despre „Narațiunile personale  —  experiență  și  povestire”. Cercetarea de teren pentru doctorat am făcut-o în cadrul Centrului Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale din București, unde am lucrat o perioadă. Ideea a pornit tot din familie, de la amintirile din cel de-Al Doilea Război Mondial ale celor doi bunici ai mei, Ion Iovănel și Ion Fruntelată, care ne povesteau despre experiența lor de pe front.

  1. Cum se schimbă narațiunile personale despre război de la o generație la alta?

După cum spunea Constantin Brăiloiu, într-un studiu din 1944 despre poeziile din Primul Război Mondial notate într-un caiet de soldatul bucovinean Vasile Ion Tomuț, „războaiele au poezia lor” care se reactivează, cu anumite variații, în fiecare nou context. La fel se întâmplă și cu narațiunile personale. Războiul este o experiență liminală, de înstrăinare și de recluziune într-un univers al privațiunii și al violenței, unde moartea devine un fapt obișnuit. Războiul modern (de masă) este o experiență personală profund traumatică, pe care participanții la el o traversează apelând la bagajul cultural însușit în familie și comunitate și desigur, în „tabăra militară” (sintagma de „folclor al taberei militare” îi aparține lui Alexandru Dobre). Narațiunile personale nu pot varia foarte mult ca mesaj, atunci când este vorba despre aceeași experiență „de limită”.

  1. Ce provocări întâmpină un etnolog atunci când lucrează cu memorie trauma-tică sau cu mărturii sensibile?

În primul rând, este nevoie ca etnologul să fie bine documentat asupra temei pe care o cercetează, pentru a putea înțelege și ceea ce interlocutorul nu-i spune din cauza emoției sau a traumei trăite. Apoi, este nevoie să fie empatic și să aibă răbdare să asculte întreaga poveste, oricât de lacunară sau divagantă ar fi aceasta. Dacă o persoană nu dorește să vorbească despre experiența traumatică, nu putem să-i cerem să facă acest lucru. În general, sunt persoane care nu povestesc deloc și persoane care povestesc oricui dorește să le asculte, pentru că au procesat memoria traumatică, dându-i sens prin povestire. Este important ca etnologul să-i explice interlocutorului cum dorește să folosească povestirea și să-i ceară acordul pentru publicare într-o lucrare științifică.

  1. În ce fel diferă cercetarea de teren de astăzi față de cea de acum 20–30 de ani?

Astăzi există mult mai multe facilități tehnologice, se poate fotografia și filma cu mare ușurință, oamenii de pe teren sunt mai informați și putem comunica și după încheierea cercetării, la telefon sau cu ajutorul platformelor digitale de socializare. Timpul parcă este mai limitat, în sensul că descinderea pe teren este mai scurtă și uneori scrierea cercetării trebuie să apară foarte repede, sub presiunea cerințelor unui proiect sau unui finanțator, nu mai este vreme pentru documentare, pentru reveniri și verificări. În același timp, cercetarea propriu-zisă a unui etnolog din prezent nu diferă în mod esențial de aceea de acum 20-30 de ani: există o metodologie recunoscută și diverse tehnici de aplicare a acesteia.

  1. Cum vedeți viitorul etnologiei într-o lume în care tradițiile se transformă rapid?

Cred că etnologia este foarte importantă pentru a ne da seama tocmai de transformarea mai rapidă a tradițiilor din perioada actuală. Într-o cultură vie, transformarea face parte din tradiție și una dintre primele lecții de folclor ne învață că tradiția nu se opune inovației, ci o include. Cunoscând culturile tradiționale ca întreg, etnologia poate explica transformările ce sunt inerente în cadrul sistemului unei culturi, dar și instrumentalizările, depărtările de model, care nu fac parte, în fond, din tradiție, ci sunt „folclorisme” „inventate” de persoane neavizate, uneori bine intenționate, dar ignorante cu privire la omogenitatea și complexitatea „de cristal” a tradiției țărănești moștenite.

  1. Sunteți membră a Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial. Care sunt cele mai urgente probleme ale patrimoniului româ-nesc în prezent?

Am fost membră a Comisiei amintite, dar acum nu mai fac parte din aceasta. Cred că, în prezent, patrimoniul cultural imaterial românesc (folclorul, în sens de cultură tradițională intangibilă, incluzând nu numai elemente artistice, ci și elemente ce țin de cunoașterea naturii și a universului, de ocupații și meșteșuguri, de ritualuri și calendare, de alimentație și norme sociale și comportamentale, de practici „expresive” ș.a.) are nevoie să fie asumat de comunitățile cărora le aparține de drept. În acest sens, educația pentru patrimoniu este vitală și am pledat întotdeauna pentru un parteneriat asumat între toate instituțiile cu atribuții în domeniu, pentru a oferi comunităților expertiza și sprijinul necesare, astfel încât acestea să-și cunoască și să-și practice în continuare, pe plan local, tradițiile moștenite. Patrimoniul cultural imaterial este discret, fragil și legat de peisajul cultural. Pe lângă valoarea lui identitară, are și o valoare de cunoaștere imensă care s-ar pierde dacă l-am „globaliza” ori „mediatiza” iresponsabil. Or, păstrarea și asumarea patrimoniului viu, în comunități, nu se poate face fără educație. Iar educația se poate realiza folosind experiența instituțiilor de referință din teritoriu (Școala, Biserica), apelând la expertiza etnologilor și beneficiind de sprijinul concret al structurilor statale responsabile cu elaborarea și aplicarea unei strategii culturale coerente pe termen lung.

  1. Ce tradiții sau practici vi se par cel mai expuse riscului de dispariție?

Foarte multe tradiții și practici culturale din lumea satului tradițional au fost întrerupte din cauza slăbirii legăturii dintre generații în perioada comunistă (când „părinții” au rămas „la sapă”, iar „copiii” au devenit navetiști spre fabrici și uzine de la oraș). Astăzi sunt periclitate de depopularea provocată de migrația masivă la muncă, dar și de interferențele cu alte tipuri de culturi (de masă, de consum ș.a.). Civilizația nativilor din America de Nord s-a prăbușit odată cu dispariția bizonului: n-au mai existat deplasări în spațiu în funcție de alternanța sezonieră, pentru vânătoare, n-au mai fost corturi și veșminte din piele și unelte din os și din corn de animal, nu s-au mai pregătit felurile de mâncare cunoscute, nu s-au mai ținut obiceiurile, oamenii și-au uitat numele și trecutul și s-au înstrăinat unii de alții, devenind o masă de indivizi fără identitate. Cam așa se întâmplă și pe la noi: dacă-ți fuge pământul de sub picioare și nu mai ai vite în islaz, nici lemn de tăiat și cioplit, nici copii care să te îngroape, îți rămâne doar „oferta folclorică” de la televizor ori de la „Ziua satului”, organizată cu invitați „celebri” de aiurea. Satul nu trebuie transformat într-o „rezervație de oameni”, dar nici abandonat de elite și de fiii lui, deopotrivă. Chiar așa cum e astăzi, găsim o mulțime de colecții minunate de obiecte etnografice, găsim persoane extraordinar de înzestrate care lucrează prin forțe pro-prii pentru ca patrimoniul să nu se piardă, găsim tineri și intelectuali din mediul urban care cos, țes, cântă la fluier și joacă hore, reușind să mențină vii unele tradiții în contexte comunitare noi.

  1. Cum poate fi făcut patrimoniul ima-terial relevant pentru tineri?

Avem, la Facultatea de Litere a Universității din București, un program de studii de licență cu specializarea Etnologie și un program de studii masterale cu specializarea Etnologie, Antropologie culturală și Folclor. Din experiența lucrului cu studenții (majoritatea, foarte tineri, dar și tineri aflați la a doua facultate ori persoane mature ce vin către etnologie din pasiune), pot spune că tematica și problematica de la cursurile și seminarele noastre le deschid un univers al patrimoniului cultural imaterial care constituie, pentru unii dintre ei, o adevărată revelație. Așadar, prima modalitate de promovare a patrimoniului cultural imaterial rămâne educația, însă este de dorit ca ea să înceapă cât mai devreme. În anii de facultate este deja târziu și numărul de etnologi pregătiți de noi este restrâns. În același timp, la etnologie, există un tip de învățare practică, prin cercetare de teren. Tot din experiență, am observat că aceasta este o meserie de vocație și nu oricine are „antene” pentru a capta rafinamentele și implicitul culturii nescrise și a le transforma în „documente” de patrimoniu accesibile și relevante pentru toți. Proba cercetării de teren este esențială pentru ca un tânăr să se lămurească dacă are sau nu vocație de etnolog. Dacă are vocație, poate deveni, după ani de muncă și căutări, un expert în patrimoniu cultural imaterial.

11 Ce încercați să transmiteți studenților dumneavoastră dincolo de conținutul strict academic?

Tot din experiența de lucru de aproape treizeci de ani în învățământul universitar, mi-am dat seama că un profesor nu transmite în primul rând cunoștințe și nu-și antrenează studenții pentru a dobândi competențe. Desigur, acestea sunt importante, dar profesorul le propune tinerilor un model intelectual. „Cum este” profesorul este mai important decât „ce ne învață” el (sau ea). De la marii profesori cu care am lucrat, în special de la domnul profesor Nicolae Constantinescu, am învățat să aduc cărți la cursuri și să le răsfoiesc în sală, citind pasaje din ele. De asemenea, am învățat să intru în limbajul studenților și să încerc să creez un teritoriu de dialog, fără a mă crampona de concepte, teorii și bibliografii rigide. Încerc să le transmit pasiunea pentru munca intelectuală și pentru obiectul de studiu (cultura populară tradițională românească). De asemenea, mă preocupă dezvoltarea lor umană și încerc să-i învăț tot ce am aflat de-a lungul anilor despre cunoașterea de sine, despre identitate și valori perene, atât cât îngăduie micile interstiții din desfășurarea unui curs universitar.

  1. Cum se schimbă generațiile de studenți și ce impact are asta asupra modului în care predați?

Din câte am observat, dispar tot mai mult cultura generală și deprinderile de a citi, a scrie academic și a se exprima oral. Astfel, profesorul este nevoit să aducă în discuție unele noțiuni elementare și să predea și lecții de redactare pentru ca studenții să poată realiza niște lucrări decente. Este regretabil să recunoști, în unele dintre referatele lor, întorsăturile de frază și pseudo-referințele bibliografice „generate” de Inteligența Artificială, când știi că ai avut la cursuri tineri inteligenți și perfect capabili să-și exprime ideile cu propriile lor cuvinte și din propria lor documentare. Se fac, astăzi, cursuri de „Etică și integritate academică”, verificăm „procentele de similitudine” ale lucrărilor de licență și ale disertațiilor masterale, vânăm aceste „vrăjitoare” ale culturii digitale, ceea ce mai demult nu se întâmpla. În opinia mea, singura soluție de a reveni la o muncă intelectuală veritabilă, care implică asimilare și procesare critică a informației și utilizare a acesteia într-un demers științific original și convingător, este să le cultivăm studenților de astăzi motivația. Este o mare bucurie să gândești cu propria minte și să produci idei pe care să le poți dezvolta în viitor într-o carieră plină de satisfacții nemateriale, dar neprețuite.

  1. Ce calități considerați esențiale pen-tru un tânăr cercetător în etnologie?

Prima calitate ar fi dragostea de oameni, dorința de a le înțelege „modurile comunitare”. A doua, rezistența fizică impusă de munca de teren, ce implică nu doar colectare de informații, ci și arhivare, transcriere, textualizare a datelor obținute, în timp cât mai scurt de la finalizarea cercetării. A treia ar fi răbdarea de a asculta oamenii întâlniți, de a consulta toate sursele relevante și de a duce până la capăt o cercetare, adică de a o scrie și publica. A patra, creativitatea, ingeniozitatea, capacitatea de a face asociații și a folosi inteligent surse neconvenționale. Așa cum deja am spus, etnologia are o pronunțată componentă vocațională. Fiecare etnolog bun este un artist și un „brand” particular.

  1. Lucrarea dumneavoastră despre narațiunile personale în etnologia războ-iului este considerată de referință. Cum s-a născut această carte?

Am menționat deja că m-am apropiat de etnologia războiului în cadrul cercetării doctorale. Când m-am angajat la Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, în anul 1995, am propus ca temă de cercetare proprie amintirile din război ale veteranilor din Cel de-Al Doilea Război Mondial. Domnul director, între timp trecut la cele veșnice, Victor Parhon, a fost de acord cu această temă și m-a ajutat să distribui un chestionar la Centrele Județene din țară, dar și în Bucovina ucraineană (de unde, însă, nu am primit răspuns). Apoi, mergând pe teren, am început să caut veterani și să stau de vorbă cu dânșii. În anul 1997, domnul profesor Nicolae Constantinescu (plecat și dânsul la cer, în anul 2025) a acceptat să-mi coordoneze lucrarea de doctorat pe tema „narațiunilor personale” de război. Pe vremea aceea, era o temă nouă, puțin înțeleasă de cei ce priveau folclorul dintr-o perspectivă strict estetică, dar domnul profesor mi-a pus la dispoziție bibliografie americană, germană și finlandeză și ne-am apucat de lucru. Chiar când finalizasem teza, a apărut posibilitatea publicării ei cu sprijinul Ministerului Educației și Cercetării, la Editura Ager, al cărei patron, Mircea Croitoru, a fost unul dintre colaboratorii apropiați și marii prieteni ai tatălui meu. Așadar, am făcut o redactare foarte rapidă și s-a publicat, într-un format destul de modest, cu litere mici, cu unele omisiuni, pentru a se încadra în finanțarea primită. Dar, așa cum a fost, volumul meu, Narațiunile personale în etnologia războiului, a pus în lumină cercetarea de teren și a rămas, cred, o bună referință în domeniu. Datorez apariția lui veteranilor de război care au stat de vorbă cu mine și mi-au povestit lucruri extraordinare. Le sunt, însă, la fel de recunoscătoare domnului profesor Nicolae Constantinescu, tatălui meu, Nicolae Dan Fruntelată, domnului Mircea Croitoru și tuturor colegilor de la Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, care au sprijinit esențial această cercetare.

  1. Ce teme vă preocupă în prezent și la ce proiecte lucrați?

În prezent, încerc să scot la lumină un manuscris conținând răspunsurile la Chestionarul lui Th. D. Sperantia privind „cântecul popular la modă” în anul 1906 în Regatul României. M-am întâlnit cu o copie a acestui manuscris în Arhiva Institutului  de  Etnografie  și  Folclor „Constantin Brăiloiu”, apoi am găsit originalul în Biblioteca Academiei Române. Editarea unui manuscris de „folclor literar” este o aventură fascinantă, dar cu multe necunoscute și îmi angajează toată experiența și expertiza acumulate până acum ca etnolog. Mai am și alte proiecte, dar acesta este cel mai important în această perioadă.

  1. Cum vedeți rolul publicațiilor pre-cum CERC sau Caietele ASER în peisajul academic românesc?

Grație marelui editor, filolog și etnolog Iordan Datcu, o descriere a publicației colectivului nostru de etnologie de la Facultatea de Litere, CERC („Cercetări etnologice românești contemporane”), apare în Dicționarul etnologilor români (ediția revăzută din anul 2006). Este publicația unui moment de efervescență de la finalul anilor 1990 și începutul anilor 2000, când organizam Simpozionul științific național „Mihai Pop” la Facultatea de Litere și publicam lucrările (foarte bune) susținute la această manifestare. „Caietele ASER” este publicația Asociației de științe etnologice din România, ajunsă la nr. 21 în anul 2025. Cred că ambele publicații susțin un dialog între generații, găzduind atât articole ale unor seniori ai domeniului, cât și scrieri ale celor nou intrați în breaslă. De asemenea, „Caietele ASER” are rolul de a coagula profesional etnologii din diferite zone ale țării și din instituții diferite, precum mu-zee, centre de cercetare, universități, fără a-i exclude pe cercetătorii independenți.

  1. Ce credeți că spune despre noi, ca societate, felul în care ne raportăm la tradiții?

Cred că suntem, încă, o societate tradițională, în sensul că familia și credința creștină sunt, în continuare, pentru noi, valori fundamentale. Având rădăcini vechi în lumea satului, ca și multe alte popoare, rezonăm la muzica și dansurile de sorginte ori inspirație folclorică, apreciem portul popular și bucatele autohtone. În același timp, așa cum s-a întâmplat peste tot, tradițiile moștenite pe cale orală au fost, într-o oarecare măsură, „confiscate” politic și economic și „globalizate”. Intervenția, de multe ori, neavizată, în sistemul lor (așa cum am afirmat deja), duce la confuzii cu privire la „autenticitatea” patrimoniului care se promovează în afara culturii de origine. Așadar, suntem o societate bogată în tradiții, pe care cei ce se îngrijesc de destinul culturii naționale neglijează să le protejeze și să le promoveze așa cum s-ar cuveni în condițiile „postumane” din lumea actuală.

  1. Cum se reflectă schimbările sociale rapide în cultura cotidiană?

O persoană în vârstă din mediul rural ne-a spus odată că tinerii din ziua de astăzi n-ar mai putea trăi cum au trăit bătrânii, din cauză că sunt obișnuiți cu un confort mult mai mare. Din păcate, schimbările sociale ale prezentului ne induc falsa idee că „altcineva” trebuie să ne rezolve problemele și că nu este nevoie să mai muncim și să mai gândim, deoarece tehnologia ne va înlocui în aspectele incomode și dificile ale existenței. În același timp, se discută despre epuizarea resurselor planetei și se iau măsuri de încetinire a încălzirii globale care distrug, în fapt, comunități profesionale, orașe și zone întregi, cum ar fi zonele miniere din țara noastră. Sunt descurajate ocupații tradiționale, precum creșterea vitelor, se pare, prea poluantă, oferindu-se soluția alternativă a consumului de insecte „proteice”, însă acestea au rolul lor în lanțul trofic. Oare ar fi mai ecologice o sută de „ferme de greieri” în loc de o fermă de vaci? În fine, se promovează turismul de masă și rețelele de transport și comunicare au atins o dezvoltare fără precedent. La acestea se adaugă migrația (uneori, migrația „de dezastru”, din zonele calamitate ori grav afectate de războaie), care duce la un amestec de popoare, limbi, culturi și obiceiuri. În mod aparent paradoxal, în acest Babel (post)modern politically correct, se evidențiază importanța pe care o au pentru oameni tradițiile, limba maternă, identitatea religioasă, apartenența națională. În plan personal, am senzația că trăim într-o lume a surogatelor și cei mai tineri cresc crezând (ca în peștera din „Republica” lui Platon) că imaginile sau chiar umbrele imaginilor sunt „adevărata” realitate. E drept că imaginile sunt frumoase. Vorba lui Nichita Stănescu: „Ea era frumoasă/ ca umbra unei idei…”.

  1. Ce mituri sau idei preconcepute despre etnologie v-ar plăcea să fie demontate?

În primul rând, mi-ar plăcea să se știe că etnologia este o profesie și e nevoie să o înveți ca să o practici. Nu e suficient să-ți placă folclorul și tradițiile pentru a fi un bun etnolog. Un interpret profesionist de folclor muzical sau un operator cultural care face proiecte cu material folcloric nu sunt neapărat etnologi, deși unii dintre ei fac studii și se specializează, ceea ce este foarte bine. Un etnolog nu este o persoană care caută „potcoave de cai morți”: de fapt, etnologia cercetează cultura vie a prezentului, transmisă în comunități prin tradiție orală, ca o apă care are izvorul foarte departe, dar curge și prin fața casei noastre și numai așa o putem gusta. În fine, o falsă idee care circulă în mediile intelectuale românești este aceea că Vasile Alecsandri a „inventat” „Miorița”. Să afirmi așa ceva în mileniul al treilea, după ce s-au publicat peste 900 de variante ale textului din toate zonele țării în monografia lui Adrian Fochi din 1964, este o dovadă de ignoranță inacceptabilă și poate, câteodată, de rea credință. Chiar și eu (într-o echipă de cercetare a comunei Starchiojd, jud. Prahova, pe care o coordonam alături de Cristian Mușa) am înregistrat spontan pe teren o „Mioriță” în anul 2014, cu informații de context care arată clar că este un cântec folcloric pastoral, interpretat în anumite condiții.

  1. Ce v-a învățat cercetarea despre oameni?

Oamenii care au acceptat să facă parte din cercetările noastre etnologice m-au învățat că viața este frumoasă și te poți bucura de ea la orice vârstă. De asemenea, am învățat că fiecare om are o poveste și că, dacă ai suficientă răbdare și dragoste pentru a o asculta, poți să înțelegi multe despre cel ce povestește, dar și despre cultura căreia el (sau ea) îi aparține. Când stai de vorbă cu o anumită persoană pe teren, indiferent ce te-ar interesa, mai devreme sau mai târziu ajungi la povestea esențială a acelei persoane, care este mult mai valoroasă decât „subiectul” pe care-ți propuneai să-l cercetezi. Țăranul român generic este deschis spre spiritualitate, privește spre cer, cum afirmau intelectualii interbelici de la „Gândirea”. Am întâlnit persoane fără multă educație, dar cu un nivel înalt al trăirii abstracte, oameni credincioși, creativi, idealiști și foarte sensibili, aproape diafani. Etnologul practică o cercetare de tip calitativ, nu face statistici, dar chiar și așa, pot spune că, în fiecare localitate rurală pe unde am mers, am întâlnit mai mulți astfel de purtători de patrimoniu excepționali.

  1. Dacă ați putea intervieva o singură persoană din istoria culturii române, pe cine ați alege?

Este greu să aleg o singură persoană, dar cred că mi-aș dori, cel mai mult, să stau de vorbă cu Tudor Vladimirescu, de care sunt legată prin istoria familiei. Unul dintre străbunii mei, Ion Fruntelată, a fost căpitan de panduri. Momentul 1821 a creat o conjunctură internațională favorabilă pentru emanciparea națională, în care acest conducător mesianic, cu experiență militară, apare ca o figură sublimă și tragică a istoriei noastre. „Domnul Tudor din Vladimiri”, vătaful de plai din Cloșani, cu visul lui rău prevestitor despre care cântă poporul, cu moartea lui teribilă din perioada postpascală a anului 1821, mi se pare un model de „boier de țară” cu o poveste de viață exemplară și totuși, încă puțin cunoscută și înțeleasă.

  1. Ce v-ar plăcea ca publicul larg să înțeleagă mai bine despre munca unui etnolog?

M-aș bucura să se înțeleagă cât de utilă este munca etnologului în societatea actuală. Un etnolog poate ajuta comunitățile să-și creeze depozite de informații despre patrimoniu și să le pună în valoare. Poate transmite multă cunoaștere și bune practici necesare pentru derularea cu succes a proceselor actuale de patrimonializare. Poate aviza proiecte și poate colabora cu persoane care au inițiative în domeniul turismului rural, ecologic și cultural, al revitalizării meșteșugurilor și ocupațiilor, al creării unor colecții de memorie culturală și al elaborării unor conținuturi digitale cu aplicație în activități educative, culturale și artistice. Poate consilia grupuri, comunități și entități statale interesate de înțelegerea diferențelor culturale și gestio-narea tensiunilor ce pot apărea din cauza acestora. Așa cum ne-au spus unii absolvenți ai programelor noastre de studiu de la Facultatea de Litere, care nu și-au găsit de lucru în domeniu, formația etnologică ajută în orice domeniu ai profesa: este un tip de racordare specific la cea mai veche și mai rezistentă formă de cultură umană, o meserie care angajează profund capacitatea intelectuală și creativitatea și nu în ultimul rând, te ajută să te cunoști mai bine pe tine însuți (însăți) și să te adaptezi mai ușor la lumea în care trăiești.

Aș dori, de asemenea, în final, să vă mulțumesc pentru întrebările foarte bune propuse în acest interviu.