Femeia legământului biblic – ultima speranţă a unei lumi în derivă – IN MEMORIAM ILORIAN PĂUNOIU

IN MEMORIAM –  ILORIAN PĂUNOIU

Adam femeie: ,,Ea se va numi femeie pentru că este din bărbatul său” (Facerea, 2,23)

Logica bunului-simţ ne arată foarte clar fundamentul creat al Începutului, Izvorul tuturor celor ce aveau să se întâmple, fascinanta, tulburătoarea, imprevizibila experienţă umană. Toate construcţiile ontologice trebuie să pornească din acest dat primordial, de la care începe practic aventura Fiinţei în Lume, în Deschis, acea Ieșire din Ascundere de care vorbea Martin Heidegger. Una din primele conștientizări realizate în interiorul fiinţei, după acel ,,Eu sunt” al primului verb articulat, în accepţiune carteziană, este aceea că bărbatul a primit femeia prin intermediul intervenţiei directe a Creatorului, prin Lucrare Divină, aidoma facerii lui din ţărână și Duh Sfânt. Ne-am putea întreba, în prealabil, cum l-a învăţat să vorbească Domnul Dumnezeu pe primul om?! Cum l-a făcut conștient de sine, cum i-a construit mecanismul gândirii și care au fost primele ,,lecţii” de vorbire?! Cum l-a adus în stadiul de a da nume plantelor și animalelor și ce simţăminte s-au declanșat prin acest uluitor fapt?! Numai Domnul Dumnezeu știe cum s-a desfășurat procesul de creștere al primului om, bărbat și femeie în același trup, până la decizia supremă și liberă de a-i dărui femeie chiar din propriul corp material. Așa se face că atunci când vorbim de ,,prima conștientizare” ea este, de fapt, rezultatul unui proces de creștere și educaţie pe care Tatăl ceresc l-a săvârșit asupra fiului făcut din carne și duh.

Atunci când a zis: ,,Iată acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea”, Adam era la capătul unui proces de fundamentare a unei vorbiri articulate și a unei gândiri conștiente. De aici putea începe procesul de conștientizare efectivă și a constituirii acelei entităţi numite „Prima familie” și tot acum și aici începe de fapt istoria umanităţii, cu acest cuvânt revelat și rostit de primul om la apariţia femeii sale cu care va înfrunta veacurile, mileniile, timpul. Revenim la începutul demonstraţiei noastre și conchidem prin parafraza că Domnul Dumnezeu a numit-o femeie numai și numai datorită faptului că „este ruptă din bărbatul său”.

Bărbatul trebuie să nu uite în toate secundele vieţii sale că este făcut de Dumnezeu după chip și asemănare, iar femeia să nu uite că-și datorează apariţia în lume în primul rând lui Dumnezeu și apoi bărbatului din care a fost făcută. Ea trebuie să știe și să conștientizeze profund aceste date primordiale și să dea ascultare celor cărora le datorează existenţa: lui Dumnezeu și bărbatului din care a fost făcută.

Adeptele mișcărilor feministe vor sări ca arse la auzul acestor aserţiuni cu valoare de dogmă, adică de adevăr revelat. Nu este de la noi acest cuvânt tainic, ci de la Dumnezeu, care prin harul Sfântului Apostol Pavel spune răspicat: „Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, trupul său, al cărei mântuitor și este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, așa și femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni, 5, 22-25).

Raportul stabilit de Divinitate este clar. Nu poate fi contestat sau acuzat de vreun fel de părtinire, un adevăr revelat. Femeia se supune bărbatului așa cum biserica se supune lui Hristos. Pentru a se institui dreptatea în așa măsură încât femeia să nu se simtă lezată prin acest raport de subordonare, Dumnezeu îi spune bărbatului că și el, la rândul lui, trebuie să-și iubească femeia așa cum Hristos iubește Biserica. Iată dreptatea divină! De ce simţim nevoia să subliniem acum și aici acest adevăr? Pentru că acest raport divin în relaţia Dumnezeu-bărbat-femeie, nu numai că s-a șubrezit ci, mai mult, este din ce în ce mai contestat. Asistăm la un soi de libertate luciferică, arogantă și egoistă, care încurajează egalitarismul absolut al femeii cu bărbatul, în sensul anarhic și liber denaturat. Ea, femeia de azi, vrea să-l imite pe bărbat întru totul, vrea să conducă aidoma lui, însetată de putere în sfere ce ţineau exclusiv de natura masculină, în politică, în economie, în finanţe etc. Se tinde spre instaurarea unui matriarhat post-modern care, după părerea noastră, este ultima din găselniţele satanice căreia îi cad pradă femei și bărbaţi deopotrivă.

Aici nu este vorba de competenţă și de valoare individuală, ci de tendinţa de încălcare desacralizată a teritoriului, de lipsa unei delimitări între natura masculină și cea feminină în virtutea atingerii scopului conform scenariului mântuirii. Femeia se mântuiește prin naștere de prunci pentru care a fost hărăzită prin însăși construcţia ei psiho-somatică. Ori societatea de azi ne arată contrariul. Asistăm la o disoluţie a familiei așa cum a fost ea concepută în mod tradiţional. Ce fel de familie este aceea în care nu există copii, în care cei doi sunt percepuţi ca parteneri de viaţă, de afaceri sau de orice altceva numai prin prisma faptului că locuiesc sub același acoperiș?!

Ce familie este aceea care are doar un singur copil și acela stă singur în casă, ore întregi în faţa televizorului sau a calculatorului, în timp ce părinţii lui vin acasă seara târziu și-l întreabă doar, de cele mai multe ori retoric, dacă și-a făcut temele și dacă a mâncat?!

Care este factorul educativ, calitativ-existenţial, de formare a personalităţii acelui copil singuratic și, fatalmente, lipsit de dragostea părintească?! Părinţii lui sunt, nu-i așa, la serviciu și nu mai au timp de copil și de nevoile lui spirituale. Ne mai mirăm că ei sunt prada ușoară a tentaţiilor de tot felul?! Nu este locul și rolul nostru de a da un diagnostic social unor realităţi evidente.

Cum de s-a ajuns aici, ne vom întreba… Răspunsul nu este deloc simplu. S-ar putea da vina pe dezvoltarea economică și pe impactul ei social, pe alte scări de valori și pe o altă ierarhizare conformă cu nivelul de dezvoltare, pe evoluţia sau involuţia moravurilor, cu refulări și defulări pe plan psihologic și de aici apariţia stărilor acut-conflictuale, având consecinţe catas- trofale în viaţa de cuplu etc.

Aceste truisme nu-i pot mulţumi decât pe sociologii și psihoterapeuţii interesaţi să-și tipărească tezele de doctorat, onorabile de altfel. Aici lucrurile implică profunzimi nebănuite în care sunt implicate entităţile spirituale benefice sau malefice și în care omul se mișcă asimptotic spre ideal, disputat de înger și demon, și această luptă se dă neîncetat în interior cu acordul lui conștient sau semiconștient. Relaţiile economice și sociale se derulează pe arhetipologia culturală a fiecărui neam și a civilizaţiei căreia îi aparţine. Diferit este comportamentul social al omului aparţinând civilizaţiei europene de cel al omului islamic. Alt sistem de valori caracterizează locuitorul arhipelagului nipon, în raport cu cel care locuiește pe o stradă din Buenos Aires. Ceea ce numim „exterioritate” este doar scena și decorul unde se desfășoară întreaga aventură a existenţei omenești. Îndepărtarea bărbatului de Divinitate a produs o ruptură în sufletul femeii care a resimţit ca pe o sclavie supunerea în orice condiţii autorităţii și voinţei perechii dominante.

Cine a greșit primul, aceasta-i întrebarea?! Bărbatul prin nesupunerea lui faţă de Dumnezeu sau femeia care a cedat ispitei șarpelui care se târa prin ierburile paradisului?! După ce Domnul Dumnezeu a luat pe omul pe care-l făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden ca s-o lucreze și să o păzească, a dat Domnul Dumnezeu poruncă lui Adam și a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoștinţei binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Facerea 2,15-17).

Zăbovim un pic asupra acestui pasaj biblic. A lucra și a păzi, pe lângă faptul de a asculta porunca Tatălui ceresc, iată primele porunci și sarcini de îndeplinit pentru strămoșul nostru unic. Amândoi, bărbat și femeie, aveau obligaţia de a asculta de poruncă, de a lucra și a păzi grădina Edenului. Nu era, totuși, o „dolce vita”. Grădina trebuia lucrată și păzită, plus interdicţia de a culege și mânca din pomul cunoștinţei.

Acest lucru însemna că Dumnezeu l-a făcut pe om conștient și responsabil de tot ce face. Cum trebuia lucrată grădina?! Numai prin analogie s-ar înţelege că putea fi o muncă asemenea unei grădini de după „cădere”, poate mult mai ușoară și cu o rodire instantanee. Dar de ce și păzită? Păzită de cine? De elementul răului care bântuia în răstimpuri grădina. Putem înţelege că răul era omniprezent, permanent lângă primii oameni ca un asistent personal nedorit, dar, fatalmente, în preajmă.

Pericolul era iminent, iar Adam conștient de proximitatea lui. „Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau”. (Facerea, 2,25). Puri, inocenţi, dar cu lucru dinainte stabilit. Iată cum șarpele – elementul răului – își face apariţia. „Șarpele însă era cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu.” (Facerea 3,1). Înţelegem că tot Dumnezeu a făcut șarpele, o încarnare a spiritului răutăţii. Sămânţa, potenţialitatea lui, exista din începuturi ca agent al ispitei și al revoltei. Acest agent, de natură spirituală totuși, a declanșat căderea primilor oameni, căderea în istorie, printr-un scenariu foarte bine pus la punct.

El s-a adaptat foarte ușor elementului feminin, mai slab din punct de vedere structural, secundar, complementar, bănuind că doar aici ar putea ataca fiinţa umană. „Și a zis șarpele către femeie: Dumnezeu a zis El oare să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Facerea 3,1). Iată prima mișcare calculată a șarpelui, introducerea elementului nesiguranţă în dialogul cu femeia.

Pentru început, ea răspunde prompt: „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi” (Facerea 2,2-3). Femeia cunoștea porunca, răspunsul este exact, sincer, fără niciun dubiu. Adam o învăţase și i-a spus și consecinţele acestui act de nesupunere. Probabil i-o repeta la intervale neregulate, dar ceea ce e de netăgăduit rămâne faptul că ei erau pe deplin conștienţi de această poruncă. Naivitatea, inocenţa femeii, neatenţia bărbatului, nu mai pot constitui circumstanţe atenuante. Acum șarpele dă lovitura de graţie pregătită minuţios: „Nu, nu veţi muri” (Facerea, 3,4).

El, revoltatul suprem, uzurpatorul etern, folosește un raţionament viclean, răstălmăcind cuvântul divin și, în acest fel, seamănă în sufletul femeii germenul îndoielii care clatină convingerile insuficient asimilate. Șarpele continuă argumentaţia infailibilă „Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii și veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Facerea, 3,4-5).

Aceasta a fost lovitura de graţie. În sufletul femeii s-a aprins scânteia luciferică a posibilităţii de a intra în posesia unei cunoașteri care dă putere, a unei asemănări cu Dumnezeu oferită de un aliat seducător. Prin acel maestru al diversiunii ea află ca Domnul -în viziunea șarpelui- a dat o astfel de interdicţie doar dintr-un prezumtiv egoism pentru ca ei, primii oameni, să nu cunoască binele și răul, să nu fie asemenea Creatorului și să rămână în necunoaștere, în neștiinţă, îndepărtaţi de cunoașterea tainelor divine. Femeii i s-a sugerat și ea a crezut că nu face decât să restabilească dreptatea, considerându-se prin acest fruct interzis cumva nedreptăţită, nepoftită la „cina cea de taină” a adevărurilor de la masa divină. Aici a adus-o isteţimea sa- tanică a celui ce răstălmăcește permanent adevărul revelat, porunca dumnezeiască.

„De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știinţă, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el” (Facerea 3,6).

Femeia a socotit, deci, a analizat propunerea șarpelui și în final a deliberat de una singură. În timpul acestui dialog cu agentul răutăţii, unde era Adam? Lucra undeva, într-un colţ de Eden, avea alte preocupări?! E ușor de înţeles că șarpele a urmărit-o permanent și „contabiliza” toate mișcările și toate stările afective ale femeii. El a pregătit extrem de bine acest dialog cu meticulozitatea și acribia unui bijutier ce primește comanda de a face un colier de turcoaz pentru gâtul graţios al reginei.

Și mai presupune un lucru. Că Domnul Dumnezeu le-a lăsat deplina libertate de mișcare, atât primilor oameni, cât și șarpelui. Iată și o altă faţetă a Libertăţii: posibilitatea răului de a-și exercita întreg arsenalul ispitei, inteligenţa perversă, praxisul șireteniei. Ce păcat că primii oameni au înţeles greșit darul libertăţii!

Să analizam puţin ofertele șarpelui

„Rodul pomului este bun de mâncat”. Prin aceasta a fost introdus, în acea lume paradisiacă, elementul concret al poftei.

„Este plăcut ochiului”- adică plăcerea estetică vizuală la modul ei posesiv și nu contemplativă,  cum  lăsase  Dumnezeu.

„Este vrednic de dorit”- altfel spus, dorinţa nelimitată, setea neostoită. „Pentru că dă știinţă”- da, dar o știinţă „furată”, luată așa, fără o pregătire prealabilă, fără exerciţiul spiritual al analizei efectelor, fără acea pregătire iniţiatică, capabilă să dea o înţelegere profundă și folosinţă benefică celui ce o posedă. În acești parametri pot fi înţelese miturile lui Prometeu și ale Pandorei.

Putem pune acum întrebările esenţiale. În momentul în care Eva i-a oferit fructul, Adam știa despre ce fruct era vorba?! A știut care era pomul din care provenea?! L-a convins femeia, prin argumentele șarpelui, prin care ea se lăsase convinsă?! A știut sau nu a știut Adam?! Cartea Facerii nu ne dă un răspuns explicit. Ne asumăm riscul de a spune că Adam a știut, deoarece într-un alt verset ni se spune: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieţii tale” (Facerea, 3,17).

Iată vina supremă a fiinţei umane: a femeii că se sustrage ascultării lui Dumnezeu și a bărbatului său indecis, ezitant, neatent, naiv, a bărbatului care n-a păstrat porunca Tatălui Creator, nu a îndeplinit misiunea Celui care l-a făcut stăpân al universului creat anume pentru el, ascultând, împotriva poruncii divine, de femeia ispitită de șarpe. Dat fiind faptul că a greșit prima, acceptând oferta șarpelui, Dumnezeu i-a zis femeii: ,,Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni” (Facerea, 3,16).

Femeia nu trebuie să se simtă nedreptăţită. Pedeapsa este hotărâtă de Dumnezeu și nu este o decizie arbitrară a bărbatului. Tot ce este poruncă divină ar trebui respectat, altfel bărbatul și femeia își vor asuma toate consecinţele nefaste ale neascultării. Bărbatul este certat de Domnul prin multiple suferinţe atunci când e lipsit de voinţă, când se lasă cuprins de îndoială, când se dovedește slab în faţa încercărilor vieţii, când nu are iniţiativă proprie și nu-și duce până la capăt menirea de a fi stăpânul vieţii sale.

Într-una din cele mai bune cărţi apărute spre sfârșitul Evului Mediu despre viaţa creștină „Imitatio Christi” (Urmarea lui Cristos), atribuită filosofului mistic german Thomas a Kempis, se spune: „Totul trebuie să ţi se supună, trebuie să fii stăpânul și ziditorul faptelor tale, nu sclav, nici mercenar.” (Cartea a III-a, cap. 38).

Femeia care încalcă porunca divină și se lasă inspirată de șarpe nu se supune nici lui Dumnezeu, nici bărbatului și încearcă prin diverse metode să preia conducerea, să fie ea stăpână pe voinţa și decizia lui, neluând în calcul consecinţele gestului ei nesăbuit. Întorcându-ne la începutul disertaţiei noastre, putem înţelege de ce femeia de azi, emancipată, egală bărbatului, independent și aparent stăpână pe viaţa ei, produce atâta nefericire în primul rând sieși și apoi bărbatului, copiilor ei și acest lucru se răsfrânge asupra societăţii în ansamblu.

Din regină a ajuns o sclavă a propriilor pasiuni și visuri de mărire. E o sclavă a industriei modei, a produselor cosmetice și a egoismului și orgoliului de a străluci pe cont propriu, de a avea bani foarte mulţi cu care să-si cumpere toate aceste plăceri și capricii. Nu generalizăm, nu vrem să fim greșit înţeleși. Vrem să tragem un semnal de alarmă, să o trezim pe femeia de azi din hipnoza luciferică: șarpele o ispitește iarăși cu același fruct oprit, multiplicat în mii de surogate, care mai de care mai sofisticate, mai sclipitoare, mai „plăcute ochiului la vedere”.

Ce departe este de femeia medievală a virtuţilor creștine, pentru care cavalerii se băteau în turniruri și pentru onoarea căreia erau în stare să-și dea viaţa! Pentru a sublinia credinţa Evului Mediu în mediul feminin, relatăm, prin intermediul cronicarului francez Jean de Joinville, o întâmplare cu o profundă semnificaţie. Pe o străduţă din Damasc trecea o sarazină bătrână, ducând în mâna dreaptă un cărbune încins, iar în stânga un vas cu apă. A fost întrebată: „La ce-ţi trebuie toate acestea?”, la care bătrâna a răspuns că ar vrea să ardă paradisul și să stingă focul iadului, pentru ca oamenii să făptuiască binele numai din iubirea pentru Dumnezeu și nu din frica de iad sau din speranţa într-o fericire în paradis. Iată supremul act de credinţă în varianta feminină medievală. O comparaţie cu prezentul ar bulversa pur și simplu concepţiile „moderne” ale femeii de azi. Atunci era stăpâna vetrei și ocrotitoarea căminului, iar familia era pentru femeie singura ei raţiune de a fi. Bărbatul se lupta cu fiare și cu monștri pentru a o apăra și a-i asigura hrana cea de toate zilele. Filosofii cinici sau gânditori „post-moderni” ar spune că suntem nostalgici ai unor timpuri demult apuse, că nu înţelegem „vremurile” actuale, că suntem depășiţi și intoleranţi… E treaba lor, dar suntem siguri că în adâncul inimii mulţi resimt respiraţia șuierătoare a crivăţului de neiubire și de profundă nefericire care traversează instituţia familiei astăzi.

Cuplurile ajung la dureroase compromisuri pentru a păstra o aparenţă de normalitate. Nu mai citim bucuria pe chipurile lor, ci doar un zâmbet trist dincolo de care se ascunde un profund sentiment de neîmplinire. Perechile de azi nu mai înţeleg ce se întâmplă. Nu auzim decât un vuiet de nemulţumire în care femeia spune că e neglijată, iar bărbatul că e neînţeles. Auzim din ce în ce mai puţin un cuplu că spune: da, suntem fericiţi, avem de toate, copiii noștri sunt veseli și se joacă prin soarele amiezii.

De ce se întâmplă toate acestea?! După această demonstraţie răspunsul vine de la sine: neascultarea poruncilor divine care au precizat foarte clar partiturile, singurele pe care putem construi armonia îndelung căutată, determină întreg cortegiul de neîmpliniri și suferinţe. Femeia trebuie trezită din hipnoza luciferică printr-un „nu” categoric spus ispititorului din veac. Prin Preacurata Născătoare de Dumnezeu, femeia a zdrobit capul șarpelui născându-l în trup pe Iisus Hristos care a repurtat o victorie definitivă și irevocabilă împotriva Răului universal.

Bărbatul trebuie să-și iubească femeia așa cum Iisus Hristos iubește Biserica, iar femeia să asculte de bărbat așa cum ne spune Apostolul Pavel. Acestea sunt arhetipurile care ne salvează în veșnicie: Mântuitorul și Maica Preacurată.

Femeia trebuie să renunţe la a fi egala bărbatului, la acel tip de socialism în varianta feministă” pe care i-l susură permanent în ureche șarpele de ieri și de azi și să urmeze modelul Mariei din Nazaret. Numai așa se va elibera de sclavia modernă și va redeveni regina clipelor frumoase pășind graţios prin grădina Edenului care a fost și va fi pe pământ.