Când istoria se colorează în literatură, se ajunge de la monarhie la cultură – aș afirma eu în urma studierii operei lui Boris Crăciun intitulată Regii și reginele României, în care autorul încearcă să aducă lămuriri obiective asupra unei perioade umbrite, cu intenţie sau nu, de diverse interese din trecutul istoric al României.

Domnia lui Carol I începe în anul 1866. Data este menţionată și în poezia omagială a lui Vasile Alecsandri, intitulată 10 Mai, iar în lupta cu timpul, martorii semeţi ai domniei sale rămân Castelul Peleș și Pelișorul, precum și podul peste Dunăre de la Cernavodă, edificii care străbat eternitatea prin împletirea istoriei cu literatura, fapt ce nu se poate realiza decât prin cuvânt, dovadă fiind inscripţia în versuri de la Peleș, de care se face responsabil tot Bardul din Mircești: Eu, Carol, și al Meu popor/ Clădit-am într-un gând și-un dor,/ În timp de lupte al Meu Regat –,/ În timp de pace – al Meu palat. Monarhia se instalează însă mai târziu, după proclamarea Independenţei de stat, la 9 mai 1877, când Carol I devine rege, iar România Regat.

Înainte de toate monarhia a fost, pentru noi românii, o etapă istorică ce a produs transformări la nivel administrativ, economic, politic și social. Cu toate acestea se poate spune că dezvoltarea culturii în această perioadă este evidentă, ţinând cont de faptul că două dintre reginele României au lăsat în urma lor opere literare diverse: de la poezie și aforisme, în cazul reginei Elisabeta, soţia lui Carol I, până la proză și memorialistică, autoare fiind regina Maria, soţia lui Ferdinand, cea care a rămas în amintirea românilor ca „inima de la Balcic”.

Elisabeta de Wied a început să scrie poezii din anul 1854, cu ocazia anumitor evenimente, în special catrene dedicate mamei, dar care nu s-au păstrat de-a lungul timpului. Sub pseudonimul de Carmen Sylva (carmen lat. – cântec, poezie; sylva lat. – pădure) – ales simbolic de însăși regina Elisabeta, căci se născuse lângă Rin, iar pădurea Monrepos, acolo unde familia de Wied își avea reședinţa de vară, îi călăuzise pașii copilăriei – regina României scrie poezie și la îndemnul lui Vasile Alecsandri, căruia îi prezintă creaţiile în anul 1874, după moartea unicei sale fiice, Maria, când poetul îi trimite drept consolare câteva strofe cu titlul Glas de stele.

În volumul Fluturi sărutându-se, publicat în anul 2013, sunt cuprinse selectiv poezii din volumele anterioare de versuri ale autoarei Carmen Sylva traduse în limba română din germană și respectiv franceză, dar și aforisme ale acesteia, care surprind concepţia despre umanitate și viaţă, despre spirit și artă, despre iubire, datorie și fericire sau despre suferinţă, politică, trufie, în cugetări ale celei care a fost Regina Elisabeta a României.

Denumirea volumului este dată de poezia Fluturi sărutându-se, în care tema iubirii este valorificată prin motive literare precum cel al ochiului, contemplarea chipului persoanei iubite realizându-se la nivelul vizualului, privirea fiind cea care intensifică sentimentele (Și un fulger umed le e privirea), dar și prin motivul sărutului, simbol ce situează trăirea sentimentului de dragoste la nivelul tactilului (Cu drag eu genele-ţi ating/…/ Și astfel te sărut pe tine), completat de motivul literar al zborului (Bătând din aripi) prin care atitudinea confesivă a eului liric este ușor dinamizată.

Secvenţele poetice se evidenţiază prin transpunerea trăirii din trecut în prezent, sugerată de utilizarea verbelor la timpul trecut și la timpul prezent (a creat, ating, clipesc, sărut, pier), iar eul liric general din primul catren (încins-a ochii tăi) este astfel înlocuit sau alternează cu cel individual în următoarele patru catrene ale textului poetic Fluturi sărutându-se. Dorinţa unificării prin iubire este sugerată de verbele la modul condiţional-optativ: E parcă soarele ar luci/ Și într-însul ne-am uni de-aproape, iar focul nimicitor al iubirii se reflectă în și din privirea celui iubit, suferinţa și arderea fiind exprimate metaforic în ultima strofă, imaginarul poetic devenind astfel romantic: Eu pier în strângerea clipirii/…/ Topit de flacăra iubirii, trăirea mistuitoare a erosului asemănându-se celei din opera eminesciană Odă (în metru antic), însă doar din perspectiva omului muritor în ipostaza de îndrăgostit. Suferinţa din iubire se face prezentă și în poezia Pe cea câmpie albă, inima zdrobită fiind cea care se adâncește în singurătate, lipsa oricărui ţel fiind iminentă, iar natura devine sursa de inspiraţie și indicele comparativ al universului poetic: Pe cea câmpie albă/ E-mpinsă o frunză moartă, în care cromatica neutralizează viaţa. Albul, nonculoare, relevă resemnarea, deznădejdea, captivitatea ce se regăsesc și în universul bacovian unde albul apare ca sugestie a morţii, dar care capătă aici valenţa lipsei sentimentelor ce echivalează cu moartea, cu incapacitatea de a se opune durerii sufletești.

Tot inima este cea nevoită să suporte durerea dragostei de mamă pentru copilul pierdut pe veci în De-atâtea ori, dar și în poezia Înaintea furtunii, unde tema morţii neîndurătoare sfâșie existenţa. Poeticul copleșit de dor are ca unică modalitate de consolare amintirea fetiţei pierdute, așa cum se desprinde din prima strofă a poeziei De-atâtea ori, chiar dacă prezenţa iluzorie a acesteia nu poate fi decât de scurtă durată: De-ai fi și înșelător vederii/…/ Copilă, cu ivirea ta.// N-aș întreba ce dor te poartă/ …/ Spre a nu te risipi tu în vânt/…// …/ Dar, vai, m-aș sătura pe clipă/ De tine cea pierdută-n veci.

Discursul liric al autoarei Carmen Sylva este susţinut de lirismul subiectiv prin prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale subiectivităţii: pronume (eu, mi, mă, mele, îmi, noi, ne), adjective pronominale (mea, meu, mei) și verbe la persoana I și a II-a (văd, știu, să sărut, lasă, culci, am așteptat, spune, să porţi). Limbajul poetic este în consonanţă cu conţinutul de idei, cu figurile de stil (epitete, metafore, personificări, comparaţii), care crează imagini artistice diverse (vizuale, cromatice, auditive, tactile) și conferă expresivitate creaţiilor lirice din volum. Simetria, echilibrul compoziţional, naturaleţea și simplitatea stilistică dau o notă clasică, muzicalitatea versurilor accentuându-se prin utilizarea unor elemente de prozodie specifice. Se remarcă o rimă predominant încrucișată în Fluturi sărutându-se, Frunze veștejite, Cântec, Cruce și Coroană, Uitare, Un ger năprasnic, Pe cea câmpie albă sau îmbrăţișată în Vântul, Spre seară, Înaintea furtunii, Luptă, precum și o îmbinare între acestea Prometeu, Arta, De-atâtea ori, Rătăcire, Copilul ei, Vis, Scrum. În cuvântul-simbol scrum, ce se regăsește de altfel și în titlu, se concentrează întreaga simbolistică a textului: Odată inima-mi striga,/ Eu o făcui să tacă;/ Un foc în vine îmi alerga,/ Îl ’năbuși, dar iacă:/ Ce oprește lava a-și face drum/ Este cenușă,/ scrum!, sentimentele înnăbușite având drept consecinţă transformarea idealurilor vieţii în cenușă, în scrum. În versuri libere pare a fi concepută poezia Cântăreţul, însă rima se regăsește între ultimele versuri ale fiecărui catren:…/ Ploaia verii pe pământ,//…/Duse către mare sunt,//…/Trebuie și eu să cânt.

Tematica poeziilor lui Carmen Sylva – iubirea, viaţa, raportul dintre om și Dumnezeu, natura, suferinţa, eșecul existenţial, timpul, creaţia și creatorul, condiţia umană – îi conturează viziunea artistică și se află în concordanţă cu concepţia și experienţa de viaţă a acesteia pe care o emană aforismele, în care sunt concentrate idei despre viaţă, umanitate, iubire, fericire, suferinţă, spirit, artă, datorie, trufie, politică, în ultima parte a volumului, intitulată Varia, fiind adunate o variaţie de cugetări.

Pornind de la convingerea că viaţa este o artă în care omul nu este decât un simplu diletant, în viziunea scriitoarei trebuie să atingi sensibilul, spiritualul, pentru a progresa la stadiul de maestru: Viaţa este o artă în care mult prea des rămânem simpli diletanţi. Pentru a deveni maestru, trebuie să verși sânge izvorât din propria inimă, afectivul fiind mai mult decât necesar în menţinerea vieţii: Afecţiunea este un copil drăgăstos care ne menţine în viaţă fără voia noastră, fiindcă inima se află în acord cu privirea: O privire frumoasă caută sufletul – sau simţurile, în timp ce experienţa nu poate fi dobândită decât prin greutăţi și încercări ce încărunţesc omul la fel cum apa mării se acoperă de spumă după furtună: Pletele cărunte sunt asemenea crestelor de spumă ce acoperă marea după furtună.

Etapele de viaţă ale omului, dar și împrejurările de conturare a personalităţii acestuia, au rol important în acumularea experienţei existenţiale, iar fiecare vârstă are contribuţia ei la definitivarea caracterului uman: Experienţa este o femeie în vârstă, venerată fără să se întrebe cineva dacă trecutul ei e dubios, dar și un farmec specific, înţelepciunea și bunătatea căpătându-se în timp: Bunătatea tinereţii este angelică; bunătatea senectuţii e divină. Educaţia este, în concepţia autoarei regine, un alt element esenţial vieţii care contribuie la cizelarea omului atât cultural: Să stai de vorbă cu un om lipsit de educaţie este ca și cum i-ai vorbi franţuzește unui chinez; te ia drept dușman și devine agresiv, cât și sentimental: Educaţia este școala înaltă a inimii sau moral: educaţia te învaţă bunăvoinţa.

Dacă opera lirică are relevanţă în descoperirea poetei Carmen Sylva, prin aforisme descifrăm omul, femeia ce s-a dedicat unei ţări, unui popor, care îi erau străine anterior, dar de care și-a legat senin, definitiv și onorabil existenţa: Soarele nu vede niciodată lumea altfel, decât plină de lumină și căldură, atașându-se în mod evident de oameni: Nu e suficient să observi oamenii, ci trebuie să îi simţi cu inima.

Prin amprenta culturală lăsată României, regina Elisabeta strălucește prin distincţie, prin sensibilitate: Omul e ca o vioară. Numai după ce ultima coardă s-a rupt, devine o bucată de lemn, prin umanitate, prin iubire și prietenie: Iubirea nu vede defectele, prietenia le iubește, prin aspiraţia spre fericire lăsând o preţioasă dâră de lumină în lupta cu timpul.