FOTOGRAFIA

Cea mai veche fotografie a mea este de fapt a mamei. Avea treizeci și patru de ani
pe atunci și un capot de casă înflorat cum se purtau prin anii ’60. Fotografia, în sepia, nu
păstrează culorile, nici ale hainelor mamei, nici ale florilor de leandru din stânga ei. Erau
însă albe, știam, fiindcă le-am văzut mai târziu, când am venit pe lume.
În fotografie nu mă deslușesc, fiindcă eram încă acolo, în burta mamei. Mă uit doar
la o femeie gravidă, ieșită pe balconul plin cu flori din faţa ușii deschise spre apartamentul în care aveam să mă nasc câteva săptămâni mai târziu. Pe vremea aceea nu existau
ecografii, iar părinţii aflau abia la naștere dacă copilul lor era băiat sau fată. Poza aceea e,
într-un fel, o ecografie, făcută nu cu aparatul medical ci cu unul de fotografiat, cu burduf
și rolă de film alb-negru.
Mama era atât de fericită încât părea să strălucească. Balconul se aflase jumătate în
soare, jumătate în umbră și totuși lumina se revărsa peste toate – cimentul cald, marea
putină din lemn cu pământ din care se ivea copăcelul înflorit, celelalte ghivece de pe jos,
cele atârnate în chingi de balustradă, acoperișul de vizavi cu ţigle printre care creșteau
petice de mușchi. Lumina venea de la soare ori de la mama?
Eu o făceam fericită pe femeia aceea tânără și surâzătoare, fiindcă aveam să mă nasc,
eram visul ei cel mai drag pe cale să se împlinească. Nu știa câtă tristeţe aveam să-i aduc,
câtă suferinţă, cum o să îi zdrobesc iluziile, viaţa, cum o să-i spulber planurile de viitor.

N-am vrut să o fac, așa m-au silit oamenii, vremurile, soarta. Dac-ar fi știut dinainte,
m-ar fi iertat? Poate. Dar zâmbetul i s-ar fi golit de lumina care aproape orbea.
Am fost un copil dorit și prea mult așteptat. Zece ani de speranţe și dezamăgiri, zece
ani în care mama întorcea capul cu invidie după orice gravidă întâlnită întâmplător pe
stradă. Toate femeile ajungeau fără efort într-o stare binecuvântată, în timp ce maternitatea pe ea o ocolea. Însă nu s-a dat bătută, urmărindu-și ţelul cu ardoarea unui întemeietor
de imperii pornit pe cuceriri și ar fi răsturnat lumea ca să aibă un copil, copilul ei.
S-a întâmplat să nu fiu chiar ce visase, cum s-a dovedit peste ani. Însă, când a fost
făcută fotografia, eram o promisiune ce o umplea de așteptări, de nerăbdare: va fi băiat
sau fată? Făptura fără nume ce creștea în burta mamei avea deja personalitate – se anunţa
timidă, reluctantă în a ieși în lume, simţindu-se bine înăuntrul trupului care o ocrotea,
învelită în iubire ca într-o a doua placentă. La nouă luni și trei săptămâni încă nu dădeam
niciun semn că aș vrea să mă nasc. Probabil îmi era frică să mă arunc în oceanul vieţii,
așa cum mi-a fost și de marea cea adevărată. Nici astăzi nu știu să înot și e prea târziu ca
să mai învăţ.
Dar asta nu a fost, pe atunci, singura problemă a mamei. Era toamnă, sezonul gripelor rebele, iar epidemia din1958 bântuia prin saloanele spitalelor, cot la cot cu microbii,
virusurile și bacteriile obișnuite. Toate o speriau pe mama, dar nu mai mult decât un zvon
răspândit în orașul de la poalele Tâmpei, nu prin ziare, ci prin reţeaua folclorului citadin.
Se schimbaseră între ei nou-născuţi în maternitatea brașoveană! Unii bănuiau, alţii știau,
cunoșteau cazuri, nume, date, împrejurări. Și dacă o să îi înlocuiască copilul cu vreo altă
odraslă, a cine știe cui? Mama nu era dispusă să riște și a luat singura hotărâre pe care o
socotea înţeleaptă – să nască acasă. Astăzi, ideea pare o nebunie și s-ar pune o întrebare
firească: cum de nu s-a opus tatăl meu, celelalte rude apropiate? S-au opus, evident. Dar
cine crede c-ar fi avut vreo șansă de reușită, nu o cunoaște pe mama.
Și așa, când natura a decis că venise momentul intrării mele în scena vieţii, evenimentul s-a petrecut într-un apartament de două camere, plus dependinţe, de la etajul
unei case din strada Lungă. Acolo am venit pe lume, într-o seară de 6 noiembrie, când în
Brașov căzuse deja prima zăpadă.
Nașterea s-a dovedit grea și, după orele de travaliu, mama și-a uitat spaimele închipuite în faţa unora reale și a cerut să fie dusă la spital. Tata a alergat la telefonul unor
vecini, să cheme o ambulanţă, însă pe atunci salvările veneau când veneau și eu am ajuns
înaintea mașinii cu cruce roșie ce cobora pe strada Lungă în sunet de sirenă.
M-am născut după moda altui secol, cu o moașă săsoaică care ţinea locul chirurgului
obstretician și cu cordonul omblical înfășurat în jurul gâtului. Moașa m-a eliberat din
strânsoarea care mă sufocase aproape, apoi m-a luat în braţe, încercând să îmi sufle viaţă
în plămâni.
Mama se ridicase în capul oaselor, tata încremenise lângă fereastra pe care se tot uita,
doar o să vadă venind salvarea. Eu, în braţele moașei, nu mișcam, nu respiram, ocupată
să mă învineţesc. În locul plânsetului unui nou-născut, camera se umpluse de o tăcere
sumbră, de rău augur. Ce-o fi fost în sufletul mamei în clipa aceea?
Bebelușul care eram a tras până la urmă o gură de aer, aducându-i gustul dulce-amă-
rui al lumii de afară. Am scăpat din prima încercare a vieţii – cât pe ce să fie și ultima!

– altfel n-aș fi ajuns să cresc mare, să trec prin mai multe decât aș fi vrut și să scriu acum
rândurile astea.
Când moașa m-a așezat la pieptul mamei, urlam deja din toate puterile, bucuroasă
că se terminase cu bine ori poate nemulţumită de schimbarea culcușului călduţ cu un loc
necunoscut și plin de primejdii, pe care nu știam încă să-l numesc lume.
Mama s-a uitat cu luare-aminte la mine, copilul atât de dorit și așteptat. Aveam toate
la locul lor, iar asta a făcut-o să răsufle mai ușurată. Însă eram negricioasă, cu pielea
încreţită pe la încheieturi, cu feţișoara schimonosită de plâns. Urâtă foc, a fost impresia
dintâi a mamei, pe care avea să mi-o împărtășească peste ani. Moașa, în schimb, era de
altă părere.
– Sehr schön! Was für ein shönes neugeboren!
Nu știu dacă am fost un copil frumos, cum tocmai zisese săsoaica, sau urâţel, cum i
s-a părut mamei – care n-avea nici măcar scuza c-aș fi fost schimbată – însă știu că am
fost iubită de părinţii mei din prima clipă, atunci și-ntotdeauna, oricâte probleme le-aș fi
făcut, oricâte necazuri le-aș fi adus.