(…) Andrei veni și o luă în brațe, iar ea se cuibări la pieptul lui și izbucni
într-un plâns liniștitor. Smaranda îi lăsă singuri și plecă să pregătească toate cele
cuvenite pentru oaspeți. Andrei o luă în brațe pe Sofia și se așezară pe divan, în
fața focului. Plânse și plânse, până nu a mai avut lacrimi. Andrei a lăsat-o să se
descarce, curgându-i și lui câteva lacrimi, fără ca Sofia să le observe.
Când se liniști, se uită în ochii fratelui său și încă descoperi acolo furie.
— Andrei, mulțumesc! Aveam nevoie de această descătușare!
— Să știi că am văzut cum a căzut! Nu a suferit! N-am avut cum să-l ajut!
Capul ei căzu în piept și închise ochii. Nu știa cum se va obișnui cu pierderea sa.
—Știu că dacă ai fi putut, o făceai! Așa a fost să fie! Nu te încărca și cu alte
griji! Tu cum ești?
— Nu știu! Încă nu pot să trec peste tot ce s-a întâmplat. Nu știu ce să fac! Și
mai greu e că nu pot să mă adun! Nu mai pot să văd privirea mamei și a Smarandei.
Am început să văd teamă în ochii mamei. Nu mai pot suporta reproșurile tatei.
Cel puțin Mihai mă lasă în pace, dar simt că atunci când mă vede, mai degrabă
m-ar lua la bătaie. La el nu mai văd niciun sentiment legat de mine. Și asta m-a
speriat. El mă abandonează. Nu vreau să o faceți și voi! (…)
*
(…) —Să nu-mi spui că la Dunăre a fost mâna lui!?
Toma dădu din cap. Uite că primi un răspuns. Trebui să mai știe cum. Avea
o bănuială.
— Și pe unde a plecat, zilele astea? O fi pe la moșie? E vremea culesului, nu!
— Nu cred! Din când în când, dispare și nimeni nu știe pe unde e! În aceste
perioade, unii l-au văzut trecând ba spre Brașov, ba spre Brăila. Însă eu nu cred
nici una, nici alta.
— De ce?
— De când are de-a face cu voi și mai ales cu familia Coman, e ca șarpele,
intră în pământ și nu știi când apare.
Se așternu liniște din nou. Nu știa ce mai putea afla.
Desigur, mai scotea ceva de la el, dar nu lucruri folositoare pentru el. Poate,
dacă era taică-su, îl mai descosea. Nu mai avea timp de pierdut. Stolnicul îngheță.
Știa că Andrei îl judeca. Trebuia să-i mai dea ceva ca să-și crească șansele ca
pedeapsa să nu fie cea mare.
— Am o bănuială unde dispare! Undeva pe lângă Crăciuna. Dar mai exact
nu știu.
Andrei îl privi lung. Apoi se uită la soția sa. Stolnicul îngheță. Andrei avea
reputația unui om educat, dar când era în luptă, era diavolul.
— Soția ta e ceva rudă cu boier Gruia din părțile Bourenilor din Moldova?!
— Da, sunt un fel de verișoare! Mamele lor sunt surori vitrege!
— Uite, Tomo! De două ori ai fost miluit de noi! Nu ți-a fost rău, dar ai
preferat să-ți bați joc de omenia noastră și de ajutorul primit. Îți mai acord ultima
șansă să-ți speli rușinea pe care o arunci asupra neamului tău. Copiii tăi nu merită
să poarte stigmatul părintelui lor. Dar ca să nu uiți și să-ți aduni gândurile care
sper să te aducă pe calea cea bună, am să-ți tai degetul mare de la mâna dreaptă.
Să nu mai poți ridica sabia asupra binefăcătorilor tăi. Dacă nu vii pe drumul cel
bun, a doua oară, și tu, și drăgălașa ta soție veți plăti prețul corect.
Nici nu apucă să spună ceva, că Roată îl prinse, iar Andrei îi tăie degetul. (…)
*
(…) „De ce mi-ai luat omul, Măria Ta? De ce? Nu a vrut decât să avem ce
pune pe masă eu și copiii mei! A fost bun la Vaslui și la Lipnic și acum nu? De
ce, Măria Ta? Unde e dreptatea? Nu a vrut decât ceea ce a muncit pe drept. Cine
ne mai îngrijește? Că Măria Ta ai grijă numai de războaie, iar noi, văduvele,
ajungem să-ți blestemăm zilele! De ce, Măria Ta?”
Plecase prin țară să vadă cum stau lucrurile și să liniștească oamenii. Dar,
deși era bine primit, nu mai văzuse bucuria de alte dăți. Realiză că seceta avea
efecte mult mai mari decât crezuse, iar măsurile luate, deși necesare, nu aveau
cum să aducă liniștea și pacea dorite. Ca văduva care-și plânse amarul pentru că
bărbatul său fusese spânzurat, deoarece încercase să fure din rezerva poruncită,
mai erau în țară. Știa acest lucru. Era normal să-și plângă oful. Dar oare câți dintre
cei prezenți considerau că porunca lui era dreaptă? Probabil, când s-a întors cu
răsplată bună de la Lipnic și Vaslui, ea și bărbatul său s-au bucurat și au considerat că așa e drept. Când bărbatu-său a vrut să părăsească drumul cel drept luând
calea hoției, el era cel blestemat! Realiză că totul depindea de numărul celor care
la sfârșitul iernii vor gândi ca acea văduvă. Iar atunci greul abia începea. Cum va
reuși el să-i facă pe oameni să se mai ridice încă o dată toți ca unul?
Cu gândurile astea se oprise din nou în târgul Hârlăului. Avea nevoie să vadă
ochi negri, iar copila ispravnicului de aici era tot ce-i trebuia pentru a alunga
grijile, fricile legate de Maria și dorul de Voichița. Trebuia să o vadă! (…)
*
(…) Andrei zâmbi și dădu din cap că da.
— Oricum, Măria Ta, până atunci am două rugăminți! Una, de Bobotează
pregătim jurământul lui Dan, iar apoi dă-i o mie de umbre să ia Crăciuna, pentru
a-și dovedi credința!
— De acord!
— A doua. De Sf. Dumitru ești invitat la nunta Smarandei cu pârcălabul
Vasile!
— Cum, deja nuntă? Se însoară Vasile și eu nu știu? Păi și cu doliul?
— Măria Ta, nunta a fost juruită de tata și ne-a poruncit ca, indiferent ce va
fi, să o ținem!
— Am de purtat eu vreo două vorbe cu acest pârcălab! spuse zâmbind Vodă.
Cam des nesocotește poruncile! Atunci, să fie într-un ceas bun! Casă de piatră!
Vom da curs și celei de-a doua rugăminți, logofete Andrei!
Tăutu zâmbi mulțumit, dând ușor din cap. Răsplătea astfel prietenia lui Ion și
își asigurase sprijinul unui om dintr-o bucată. (…)