Samuel n-avea nimic de-a face cu numele evreiesc, nici nu știa cum se procopsise cu el, dar suporta cu greu bătaia de joc a celor mai mari decât el care-l strigau cu satisfacție și probabil fără să înțeleagă de ce, „jidanu, jjidanu”. Se înghesuia pe coridorul larg, vopsit până la statul lui într-un verde care-l făcea să-i vină greață și se lipea cu spatele de zid, simțind frica urcându-i-se de-a lungul spinării împreună cu mirosul de motorină amestecată cu ulei ars cu care se dădeau podelele, oricum cariate de generații de viermișori și călcate de pașii școlarilor trecători pe coridoarele când școlii, când căminului sătesc din acest sat uitat de Dumnezeu pe-un vârf de deal, bătut de vânturi din toate părțile și nepăzit decât de un pâlc firav de plopi, cine știe de când și de cine plantați acolo… Le privea ochii încărcați de dispreț, gurile deschise cu dinții cariați sau strâmbi, simțea stropii de salivă pe obraji, dezgustători și urât mirositori și mintea lui nu înțelegea ura pe care o simțea în fiecare silabă, în fiecare privire a grupului de elevi mai mari care-l înconjurau unde-l prindeau și lătrau la el ca niște câini înnebuniți de neputință și întărâtați ca și cum el nu reprezenta decât o pradă pe care ei, cei mari, trebuiau să o termine, să o sfâșie, să o reducă la tăcere și să nu mai fie găsită niciodată…

Degeaba adusese certificatul de botez de la biserica ortodoxă, certificat arătat învățătorului și directorului de o mamă disperată de schimbarea copilului, de bătăile îndurate și de teama lui de a nu fi linșat pentru o vină care nici măcar nu era a lui și pe care nu o înțelegea cu mintea lui chemată spre înțelegere și răspunsuri care nu reușeau defel să-l limpezească… În fiecare zi, avea parte de un astfel de episod și deja se săturase până peste cap de urletele celor mai mari și de postura ingrată în care se simțea încolțit fie pe coridor, fie în curte unde se refugia în recreație să mănânce pachețelul cu mâncare, pe ascuns, repede, până nu era zărit de cei mari cărora, deși „jidan” cum era, nu se sfiau să-i fure mâncarea și să-l mai și pocnească amical, râzând în hohote după aceea. Dilema lui era cu atât mai mare cu cât îi lipsea curajul de a întreba acasă de ce i se întâmplă toate astea sau de ce nimeni din cei de vârsta lui nu păreau să-i dorească vreun pic prietenia, amiciția sau colegiali- tatea. Tot trecutul lui era șters de când devenise „jidan” după spusele în batjocură ale lui Aurel, băiatul profesorului de matematică, spaima școlii…

Aura de băiat al lui dom’ profesor adunase în jurul lui toți colegii, formând o șleahtă de netrebnici care se bucurau sadic de toate excesele lui Aurel, mai ales de când tatăl lui devenise și directorul școlii. Samoilă, pentru că așa îi ziceau ai lui și vecinii, suporta cu stoicism toate netrebniciile, întrebându-se zilnic dacă acestea aveau să se sfârșească vreodată, iar el să simtă din nou pacea și liniștea avute înainte de a-l cunoaște pe Aurel și gașca lui. Îi treceau zilele cu spaima mersului la școală și cu bucuria întoarcerii acasă, singurul loc în care inima îi bătea liniștită și împăcată cu mersul obișnuit al zilei, ca și cum ar fi trăit într-un alt loc, departe de nimicniciile lumii din jur și populat numai de reprezentările minții lui și ale viselor care-I plecau din minte ca niște fuioare, proiectându-se pe cer ca pe un gigantic ecran și transportându-l în locuri în care se întâlnea cu personaje cunoscute și îndrăgite, care nu dispăreau imediat ce închidea cartea din care el le făcea să evadeze. Masa îngustă și mică, atât cât să intre sub fereastra minusculă ce dădea spre grădină, veșnic acoperită de ramurile corcodușului, îi adăpostea cele câteva cărți de școală și un Mircea Eliade jerpelit, Secretul doctorului Honigberger, un roman fantastic care-I deschisese într-un fel ciudat mintea și se întreba mereu dacă lumea asta, populată cu indivizi ca alde Aurel și gașca lui, vecinii și rubedeniile închistate în ritualuri pe care le repetau mecanic în funcție de anotimp, nu reprezenta decât o palidă imitație a unei lumi mai bune, care sta ascunsă așteptând să fie descoperită.

Privi jocul luminii pe măsuță, animat de lamentările crengilor corcodușului de afară, încercând să ghicească semnificația formelor proiectate pe caietul lăsat deschis și în care nu începuse încă să-și înșire temele. În sclipirile indecise ale zilei, firișoarele de praf pluteau ca niște mesageri neștiuți, ai unor ființe în așteptarea revelării. O ninsoare rară, alungată de zbaterea razelor de afară, în nuanțe alburii, tăcute. Paginile rămaseră intacte, așteptând nerăbdarea peniței tăcute, așezată în suportul de sticlă ciobită și cu cerneala îngroșată din cauza evaporării de sub capacul strâmb de alamă. Luă o lamă de bărbierit, știrbită de atâta ascuțit creioane și dădu formă bontului pe care-l avea pierdut prin sertărașul mesei și încercă să prindă zbaterea umbrelor care continua să se desfășoare pe foaia albă a caietului. Încet-încet foaia se umplu de semne haotice, pe măsură ce timpul își ducea din minute spre seară, iar Samoilă încerca să prindă contururi și sensuri umbrelor de pe caiet. Mai ascuți încă două creioane, unul galben și unul roșu, în încercarea de a defini în joacă, urma umbrelor și cu alte nuanțe decât negrul. În curând pagina se umplu de urmele creioanelor, iar mâna lui Samoilă se juca pe foile caietului deschis purtată de o putere nevăzută. Se simți mult mai bine, mânuia creioanele aleatoriu, încercând să prindă rapid zbaterea frunzelor și a crengilor prin fereastra micuță, în timp ce mâna alegea la întâmplare ba creionul roșu, când pe cel galben și mai ales, pe cel negru. Degetele îi amorțiră, dar mintea lui lucra cu înverșunare pe foaie, ignorând amorțeala. Afară cerul se lăsă învins de seară și începu să alunece în culori arămii, adăpostind după dealuri un soare obosit.

În cameră, Samoilă coloră conturul paginii cu roșu aprins și se ridică dornic să vadă mai la lumină produsul mâinilor sale și aprinse lumina. În cameră, năpădi brusc flash-ul galben al becului atârnat în tavan, adăpostit sub farfuria de tablă cu smalțul plesnit, dar care alungă într-o clipită toate umbrele pe sub pat și pe sub dulapuri. Umbrele din încăpere se ascunseră sub dulapuri și pe sub pat. Afară, corcodușul dădea semn de culcare, crengile obosite de zbatere și cu fructele încă necoapte rămaseră nemișcate, uitate de orice adiere, de parcă apusul trăsese după el și ultimul fir de vânt. Mugetul vitelor venite de la păscut sfâșiau aerul cu vaietul de dor de casă. Samoilă zâmbi, amintindu-și cum ies oamenii în drum să le întâmpine și cum acestea intră bucuroase în staul, în așteptarea mulsului sau cum stau cuminți la porți până când stăpânul binevoiește să le deschidă. Se întinse până auzi cum îi pocnesc oasele spatelui și deschise ferestruica dornic să audă glasurile satului înainte de culcare și să soarbă miresmele unei naturi obosite după o zi lungă. Tălăngile își uitaseră glasurile iar peste sat poposeau altfel de zgomote, păsările se luau la întrecere doinind pe limba lor, în timp ce greierii nu mai pridideau să umple spațiul cu strigăte. O ceață ușoară se strecura către dealuri, ocolind plopii, iar aerul purta mirosurile din ogrăzi, care mai de care mai puternic, ca și cum cineva ar fi vrut să le simtă pe toate și nu se hotăra ce să aleagă.

Mirosul de fum al sobelor de gătit, întins ca un cearceaf zdrențuit printre case aducea înăuntru iz de lapte fiert și legume gătite în vase de tuci. Îi veni foame, dar știa că mai avea de așteptat până când ai lui puneau rânduială în ale curții, înainte de masa de seară. Inspiră adânc de câteva ori, închizând ochii și păstrând îndărătul minții savoarea aerului tare al serii, ca și cum s-ar fi aflat undeva pe deal, deasupra satului, ca un stăpân al său, înțelepțit de așteptare și tăcere, cu mintea plină și inima deschisă, ca un pustnic ieșit în lumină după aflarea adevărului. Închise fereastra și se lăsă copleșit din nou de interiorul auster dominat de albul pereților, verdele în care erau vopsite dulapul, masa și patul, maca- tul colorat ce acoperea salteaua umplută cu paie și perinile albe, brodate, una peste cealaltă, ca și cum ar fi stat în camera „a bună”. Pe ușă, calendarul ortodox pe anul în curs, lipit zdravăn de celelalte ale anilor dinainte, afișa figura blândă a unei icoane a Maicii cu pruncul. Privi restul de pereți pe care straturile de var date an de an, de Paști, alcătuiau un înveliș izolator sigur și odihnitor. Rupse din caiet foaia dublă cu dese- nul umbrelor captive sub culorile negru, galben și roșu, găsi câteva pioneze și fixă desenul deasupra patului. Se dădu câțiva pași în spate privind amestecul de culori zâmbind satisfăcut de armonia reieșită în urma gesturilor sale de desen aleatoriu. Dar zâmbetul îi pieri de pe buze, când desluși în profunzimea desenului un chip serafic, cu părul lung, privindu-l drept în ochi și cu palma dreaptă ridicată la înălțimea umărului, degetul arătător ridicat și el ca și cum i-ar fi făcut observație de acolo. Dedesupt, spre marginea de jos a conturului roșu al desenului, un mesaj scurt, scris cu litere de mână îl anunța: „Lumea nu e asta”! Privi îndelung încrengătura armonioasă de linii care alcătuia imaginea cu inima bătându-I cu putere și cu respirația oprită în gât, de parcă ar fi trebuit să păstreze imaginea cât mai mult în minte sau să încerce să facă parte din ea.

Era acolo, liniștită, aducătoare de pace și luminoasă, în toată desfășurarea de linii colorate de pe suprafața desenului. Chipul părea viu, sub tușele de creion, iar mesajul din josul paginii îi ardea privirea. Privi în jur și cum era normal, ochii se opriră numai pe elementele decorului sărăcăcios al încăperii pe care le știa foarte bine. Era singur, nimeni nu-i purtase mâna pe hârtie, el desenase în joacă, cu furia amintirilor recreațiilor triste și ceva misterios se născuse din jocul aparent haotic al mâinii. Totodată, din greul sufletului se trezi cu un suspin de ușurare, care-i plecă din dreptul buricului și răspândindu-se prin plămâni, îi cuprinse inima cu o căldură nedefinită, care-i plantă un nod în gât. Bău cu sete un pahar cu apă și privi la urmele picăturilor prelinse pe pereții acestuia. Una, încă una, cea mai mare încălecând-o pe cea mai mică și pornind amândouă la vale, amândouă într-una, fără să știe care a fost cea mare sau unde era cea mică. Învârti paharul în mână, cu ochii după ridurile efemere pe care le croise apa.

În curând nu vor mai fi decât urme vagi de săruri pe care clătirea cu leșie le va șterge definitiv. Urme vagi, albe, așa cum și acțiunile noastre rămân înscrise pe un răboj al faptelor, pe care o leșie a judecății le va șter- ge sau le va accentua cândva. Lumea nu e asta, atunci lumea nu e așa! Samoilă se sprijini în cot, cu ochii la pahar și privea când și când la desenul de pe masă. Nimic nu era schimbat în decorul cu care era obișnuit, de afară auzea aceleași zgomote casnice, repercutate când mai acut, când mai grav peste culmea din spatele casei, printre arbori, ca un altfel de hrană pe care livada trebuia să o primească, o dovadă a vieții umane ce se desfășura indisolubil legată de cea vegetală și animală într-o strânsă și indisolubilă de veacuri legătură. Oftă ușor și lăsă paharul jos. Căută prin sertar după pioneze și aplică desenul pe perete, deasupra capului. Numai privit dintr-o singură parte, desenul i se revela în întregime. Și chiar așa, încrengătura de linii avea ceva armonic în ea, cu toată aparenta zbatere cromatică a creioanelor.

Se așeză pe pat, cu un sentiment de ușurare mai rar încercat. Prinsă direct peste scoarța veche, cu motive romboidale și flori inexistente, icoana cu Maica Domnului și pruncul privea nostalgic către desen. Între ele, Samoilă încerca să înțeleagă legătura formată între cele două reprezentări, dincolo de menirea lui de mirean naiv și nedus la biserică. Privită din confortul cam tare al patului, deasupra lui plutea o lumină inefabilă, albă, ca un fir de argint, pornită din privirea plină de iubire a Maicii și primită de privirea serioasă, dar debordând de iubire a lui Iisus din desen. Nu știa ce pot să-și spună, însă deruta lui Samoilă devenea din ce în ce mai mare, până când sub ochiul visului, Maica coborî din icoană și ajutată de Iisus cel mare îl acoperiră cu pătura aspră de lână. Dormi mult, dormi lung și când se trezi nu-i mai păsa că merge la școală și gașca de nemernici neînțelegători îi va urla din nou în timpane „jidanu, jidanu”.