Când zici parc te gândești la unele de mărimea Cișmigiului, sau Parcul Carol, pe vremea mea se numea Parcul Libertății, dar aici, de obicei, ariile de conservare al unui habitat pentru animale, păsări, copaci și păsări rare, se întind pe zeci de km.

Când Matei mi-a spus că mergem la Huron m-am bucurat crezând că mergem la Lacul Huron, dar o umbră de dezamăgire mi-a trecut prin suflet știind că la acest parc de la marginea Kitchenerului am mai fost. Dar ora zilnică de mers pe jos trebuie respectată așa că nu am avut prea mult de ales. Lângă parking atrage atenția grupul sanitar unde și regele merge pe jos care are acoperișul făcut din brazde de pământ pe care mușchii îl colorează cu o gamă multicromatică de la verde la portocaliu. Nu departe vedem parcul copiilor cu leagăne, tobogane și bârne pe care să se cațere. Trecem pe lângă el și, pentru prima dată, observăm o cărare nouă pentru noi „Meadow Trail”. Sună frumos, cărarea poienii, și începem explorarea. Ei, Matei m-a învățat mofturos cu călătoriile, ba la un ocean, ba la celălalt, sau cel puțin la Marile Lacuri, sau cu o fugă la Niagara. C.S. Lewis are niște cărți admirabile pentru copii. Îmi amintesc de „Cronicile din Narnia”. Niște copii se ascund în dulapul cu haine și la vine ideea să iasă prin partea cealaltă a sifonierului și astfel ajung în lumea basmului. La fel și noi. Mi-am zis că aceasta este Poarta de Toamnă prin care intrăm în acest nou anotimp. În perspectivă se vede un cer extraordinar de albastru care absoarbe tot ce-i pământesc în noi și ne face cer. Ce bine e să fii cer! Tot ce e în jurul nostru s-a pregătit pentru acest eveniment, un fel de nuntă a inimii cu caleștile de aur alb ale norilor pe la marginea orizontului. În zare se văd pădurile despre care nu știam, într-un fantastic coloristic ca în picturile lui Kandinsky. Verdele se îndârjește să-și păstreze rangul împărătesc al timpului care a scăpat pendulei și ceasului de măsurat. „Matei, cât este verdele tău acum?”, întreb când îl ajung gâfâind. S-a obișnuit cu aberațiile mele și dă din cap zâmbind. El se preocupă să prindă cel mai frumos cer. Fiecare cu hobby-ul lui. Unii strâng timbre, alții pietre sau monede vechi. Matei e în urmărirea cerurilor să le fure trofeul – cântecul pe care-l știe numai oceanul…

În perspectiva căutată chiar și acest drum cu pietriș, stând de vorbă cu buruienile și florile târzii de cicoare, își pierde austeritate și câștigă ceva din temperatul și domesticirea transcendentului. Inima tropăie în ritmul de verde când deodată muzica lui Vivaldi se subție și dintr-odată o explozie neașteptată a roșului de arțar trezindu-ne de sub praful banalului și țipând în noi: „Bucurați-vă, purtătorilor de sânge, bateți din palme, voi, cei ce-ați sorbit din rubin, pentru roșul ce se întinerește ca o vioară, vorbi Roșul, oamenilor! Culoarea iubirii e roșu! Bucurați-vă și umpleți-vă de cântec ca un potir de vin roșu! Uitați-vă, se aud arțarii, Dumnezeu coboară în vinul în care lacrima devine haină de nuntă și se preschimbă în sălașul tainei de roșu. Luați foc, precum noi, frunză de flăcări, foc de iubire!” Și galbenul soarbe și el din verde și din foc desfășurând voioșia copiilor care știu să danseze galbenul, aurul divin pe care numai frunza știe să-l grăiască. Parcă aud și pe copilul de pe Valea Uzului: „Strigă verdele aproape,/ Galbenul în altă parte…/ Te-am strivit ca floarea-n carte/ Chip ghicit și dus pe ape!”

Trecem pe sub bolți de galben, dar ne lăsăm cuprinși de frățietatea verdelui de pin și molizi. Unii pini sunt precum cei de acasă, morocănoși, ursuzi de parcă le plouă prin vioara spartă de grindină, alții – specia de pin alb, cu genele lungi ca de codană îndrăgostită și cu pielea de domnișoară, albă și subțire ca un păcat neîndrăznit al luminii. Miroase ca la Neamț, a clopot domnesc și sfântă tămâie voievodală, mirosul de toamnă împărătească, miros care doare pentru că te îmbraci în haina strâmtă a scăldatului în razele lunii din mușcătura de ionatană sălbătăcită, neprinsă în ham precum steaua căzând și sfâșiind puterea întunecată a morții.

Înaintăm prin galerii de verdeață și lumina din vitraliile bolților ne hrănește cu roșu, cu verde, cu galben, culorile netimpului frunză, întrupare a timpului spaimă de frumos. Nu e grozav să treci prin aceste miresme tari, spirale din portalul îngerilor? Să te lași pierdut în acest „Bolero” de Ravel până când simți că ai ieșit din ochi, că urechea prinde muzica altor ceruri prin care treci, că simți, după ce ai ieșit din tine pe prispa adusului aminte, că timpul… Dar de ce numim timp această înfiorare palpabilă de tămâie de brad și tropar galben, plin de rodul copacilor, frații noștri din această frescă tridimensională mirosind a soare crud, sălbatic de crud, și a soare, mirosul cântecului de leagăn? Fiecare apus era un cerc în creșterea noastră pentru că omul este un crescător de apusuri cu care își hrănește Răsăritul orizontului de sus.

 

IMNUL SOARELUI CĂTRE WAKA – TAGA

 

Oamenii Muntelui,

ai ultimului munte

ce-a vorbit către oameni

tot ce știa despre cer,

pe tobele lunii,

ca fiii de tunet, cu palmele bat:

„Iyahe nakoda, ehage nakoda,

e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,

ehage nakoda. ’’,

dar Omul Alb nu înțelege,

niciun grai de-al pădurii,

decât limba-i de sârmă ghimpată

rupând căprioarelor carnea.

El nu a citit „Cartea Zimbrului’’,

pe care Marea Câmpie ne-a scris-o,

nici „Cartea Vulturilor”,

cum să rămâi de-a pururi tânăr,

iubind.

Tot el ne-a spus

că oasele noastre-ar fi albe.

De la Munții-cu-Șira-Spinării-de- Stâncă

și până la Marea Câmpie,

oasele noastre, albele…

Bine-ai grăit, Omule Alb,

fratele geamăn al morții!

Nu pielea,

ci tobele noastre sunt roșii,

ca inima

Atotputernicului Waka-Taga,

ca flăcările

iubirii din arderi de tot,

ca buzele

ce-au sorbit din săruturi rubinul

și cântă

ca duhurile roșii prin arțari:

„I-ya-he na-ko-da, e-ha-ge na-ko-da,

e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,

i- ya-he, e-ha-ge na-ko-ta…’’

 

 

 

DRUMUL LUI YOHO

 

Drumul niciodată nu moare

pentru că moartea este sfârșitului prag.

Oare cel Nenăscut

prin naștere ar putea să sfârșească?

 

Drumul niciodată nu-ncepe.

El numai se naște.

Măsura vederii

cum ar putea să fie mai ‘naltă

decât rotundul de cerc?

 

Și totuși,

adevăr rostesc pentru voi,

grăitu-ne-a Yoho,

(culegătorul de drumuri

nuntite în propriul lui Drum),

fără iubire

căile voastre nu vor ajunge la Mine,

pentru că numai Eu

sunt drumurilor Cale,

iar cercului, oricât de perfect,

de nu i-aș fi ochi,

în triunghiul brațelor Mele,

cum s-ar deschide spiralei?

 

De ce mă-ntrebați despre ea,

de n-ați străbătut

pustia de trandafir sălbatic?

Cercul –

ne-nceput, nesfârșit,

infinitul rotund ca iubirea lui Yoho

când Mire își zboară miezul de noapte

spre constelația Fecioarei în alb!

 

Ceea ce iubire numiți

nici lămpii nu-i de ajuns ca lumina

șchiopătând afumat pe-o biată feștilă.

 

Fiți Yoho,

cum numai mireasa poate să fie iubire,

floare de piatră oprită în flăcări,

fără cenușă

trupul ei alb soarelui dând răsărit

și miezului de noapte

vâlvătăi.

 

Eu sunt Calea,

culegătorul drumurilor voastre.

Fiți Yoho –

piatra de foc cu străvezimi de fântâni.

Iată

apele sângelui vostru

s-au transformat deja

în vinul de flăcări al nunții.

Acum sunteți o singură cupă,

și-acesta este sângele Meu

care prin voi se varsă

din drumuri de apă

spre marele Drum al lui Yoho.

 

 

 

MAI ESTE MULT PÂNĂ SE FACE SEARĂ?

„La ce gândești?”

mă-ntreabă-o ghionoaie

a nu știu câta oară

bătând în lemnu-mi vechi

cu ciocul.

 

Moi încă o dată în albastru

tocul

și-aud a inimii bătaie,

și ea acum – ciocănitoare –

zburând aceeași căutare

în joacă.

 

E prima data

când le aud pe fiecare

cum toacă,

pe rând, pe rând,

fără de sfadă,

pe același lemn.

 

S-a ascuțit o stea

și verdele înțeapă

tăriile de gând;

răspunsul

vârful undei înfioară:

Mai este mult până se face seară,

că brazii prohodirea-mi vor să-nceapă

spre Lumină

la primul dangăt de la luna plină?