În coma timpului

Iulie 2016

Ploaia torențială răpăia prin perdeaua neagră a cerului nopții de vară toate gândurile sumbre ale unei tristeți sufocante ce o cuprinsese cu totul, căci, oricât își impunea să uite ultimele evenimente ale lunii iunie, nu reușea să găsească o scuză pentru atitudinea maternală indiferentă. Marta deschise telefonul și, spre surprinderea ei, ochii începură să i se încălzească, senzația de usturime deranjantă fiind intensificată de simpla prezență a celor două apeluri de la mama sa. Ce mai dorea acum? Nici nu știa unde se mai poate încadra orice gest sau vorbă de aparent interes pentru o relație iubitoare mamă-fiică…

Obișnuința de ani de zile de a vorbi zilnic, deși locuiau destul de aproape una de cealaltă, o îndemna să apeleze numărul, dar inima ei frântă își dorea doar să uite. Sau poate rațiunea era cea care încerca să o îndepărteze de starea de suferință tăcută? Mintea ei dormise prea mult în cei 35 de ani ai săi, „coma” în care se aflase îi crease o lume conturată de ideea normalității unei vieți în care o mamă își iubește copiii echitabil, dar trezirea din starea de semiconștiență atrăsese declinul propriei personalități.

Lăsă telefonul din mână și hotărî că nu va suna. Trebuia să ajungă la cabinet înaintea șefului. Pacienții programați veneau de obicei mai devreme, unde mai pui că nu puteai să prevezi intervențiile urgente. Când se pregătea să iasă pe ușă, telefonul îi vibră în geanta de pe umăr, ceea ce o sperie îngrozitor. Șocată, privi ecranul mobilului și răspunse fără nicio tragere de inimă:

  • Ce faci? întrebă mama
  • Ce fac de obicei la ora asta! Merg la serviciu.
  • Și copiii?
  • I-am anunțat că vor sta singuri azi. Voi păstra legătura cu ei prin telefon. Vorbim mai târziu! Și închise telefonul în grabă, căci amintirea acelor momente petrecute cu nici o lună în urmă puneau stăpânire pe mintea ei și nu îi mai dădeau pace de fiecare dată când vorbeau, chiar și telefonic!

Iunie 2016

Cei trei nepoţi, copiii celor două fete de 30, Lucia, și respectiv 35 de ani, Marta, ţopăiau veseli în drum spre bunica lor, Valeria, care mai de care mai nerăbdător să îi arate acesteia cadoul cumpărat.

  • La mulţi ani, buni! Împlinise 55 de ani, dar încă își păstra frumuseţea feminină și spiritul tânăr!
  • Mulţumesc, dragilor! Și îi îmbrăţișă pe rând.

Ziua se arăta una veselă, cu jocuri ale copiilor, cu discuţii și glume între adulţi, cu masă de sărbătoare. Dar lucrurile au luat o altă întorsătură spre finalul zilei… Bunicii pregătiseră o surpriză pentru băiatul Luciei, deși mai era o lună până la ziua lui. Așa că, mașina cu telecomandă pe care și-o dorise era acum motivul discordiei între nepoţi, căci, inevitabil, ceilalţi doi nu înţelegeau de ce nu aveau și ei o jucărie de la bunica.

  • De ce nu ai așteptat până la ziua lui ca să îi dai cadoul, întrebă Marta deranjată vizibil de gestul nesăbuit al mamei
  • Ele sunt fete, nu se joacă cu mașini! M-am gândit că nu e nicio problemă dacă îi dau cadoul dinainte.

Oricât a încercat să atenueze conflictul dintre verișori, Marta nu a reușit să calmeze situaţia. Și atunci a propus o altă soluţie: nu se mai joacă nimeni cu jucării, vor găsi un joc la care să participe toţi trei. A luat mașina băiatului și a înmânat-o bunicii, convingându-l într-un final să accepte să se despartă de ea, iar copiii au continuat jocul.

Marta s-a îndreptat spre camera adulţilor, încercând să nu se mai gândească la acel incident. Când a intrat, a prins exact momentul în care mama sa îi înmâna cheia unei mașini Luciei:

  • Asta este pentru ziua ta, căci, dacă tot ai împlinit 30 de ani, m-am gândit că e o vârstă ce merită sărbătorită cu un cadou deosebit!
  • Dar au trecut două luni de la ziua mea de naștere, zise ea în glumă, surprinsă, dar și fericită în același timp.
  • Poți să mi-o dai mie, dacă nu o vrei, noi tot nu avem o mașină! adăugă
  • O să îți iau și ție când o să împlinești 40.
  • Mda! În cinci ani, cine știe ce se poate întâmpla, deci nu face promisiuni ce nu pot fi respectate!

Marta schimbă apoi subiectul. Nu era momentul pentru asemenea discuții. Apoi își întrebă mama dacă ar putea să stea cu fetele în ziua următoare, căci soțul ei, Sebastian, era de seviciu, iar ea avea o zi aglomerată la cabinet.

  • Da, cred că pot mâine.
  • Unde mergi, bunica? Vreau și eu să vin! zise Robert.

Marta îi făcu semn mamei sale să nu îi spună, pentru că știa că va fi mai dificil cu toți trei. Chiar dacă împlinea 9 ani, nu era tocmai un băiețel liniștit sau ascultător și putea ușor să intre în conflict cu verișoarele sale.

În ziua următoare, în schimb, lucrurile au ieșit de sub controlul bunicii. Când a mers la nepoate, Robert a fost motivul unui incident neașteptat. I se făcuse foame, dar, mofturos cum era, i-a cerut bunicii să îi gătească mâncarea sa preferată. Ca de obicei, aceasta nu l-a refuzat. Dar i-a cerut să se joace între timp cu verișoara sa cea mică, Alexia, căci cea mare, Sorana, își făcea temele în camera sa.

În dormitorul Alexiei se aflau destule jucării și jocuri interesante de care cei doi copii se puteau folosi pentru a se juca împreună, dar Robert se simțea plictisit de acestea. Avea poftă de ceva nou. Se gândi că nu ar strica să se joace cu acel joc de construcție metalic, deși știa că nu trebuia să îl folosească în prezența celei mici. Mătușa sa îi explicase că e periculos pentru un copil de 3 ani, căci are piese mici ce pot fi înghițite și șurubelnițe ascuțite ce pot răni. Nici nu îi păsa de asta acum. Dar cum să îl ia de acolo de pe dulap? Era prea sus pentru el. O chemă pe bunica să i-l dea. Fără a sta pe gânduri, ea îi respectă dorința și merse înapoi la bucătărie să continue mâncarea. Nu dură prea mult și Alexia se apropie de joc. Ce era obiectul acela ascuțit? Puse mâna, curioasă din fire, pe acea șurubelniță, dorind să se joace și ea. Robert se repezi să o ia înapoi, dar fetița fugi spre bucătărie la bunica. Aceasta era prea ocupată să ia în seamă conflictul copiilor. În goana lor prin casă, băiatul o împinse, iar obiectul metalic îi străpunse fetiței abdomenul. La țipetele Alexiei, Sorana fugi speriată să vadă ce pățise sora sa. Covorul sufrageriei se umpluse de sânge. Între timp ajunsese și Valeria.

  • De ce nu ai avut grijă de ei, Sorana?

Dar fata nu mai scoase o vorbă. Se blocase. O privi pe Alexia și observă că aceasta leșinase, iar rana nu părea minoră. De-abia atunci bunica înțelese gravitatea situației și sună salvarea. Fetița ajunse la urgențe într-o stare destul de gravă. Pierduse mult sânge. Când Marta află ce se întâmplase nu se putu abține să îi arunce cuvinte grele mamei sale. De unde acea indiferență ce a dus la neglijența de neiertat care i-a pus nepoatei sale viața în pericol? Îi spuse că nu mai are nevoie de ea altă dată, că poate să stea liniștită să își îngrijească nepotul, căci doar acesta conta se pare pentru ea! Sufletul său era plin de furie, dar durerea provocată de situația în care se afla fetița sa înăbușea acel sentiment, căci grija pentru starea copilei predomina orice altă stare sufletească. După efortul de câteva ore bune al medicilor, starea fetiței se îmbunătăți. Avusese noroc că nu îi fuseseră afectate organele vitale. Totuși, recuperarea Alexiei a durat vreo două săptămâni.

Iulie 2016

Valeria se hotărâse să meargă la nepoatele ei, pentru a vedea ce fac. Chiar dacă Sorana, fiica cea mare, avea 10 ani, nu putea să se bazeze prea mult pe priceperea sa în a avea grijă de sora de 3 ani, mai ales că și aceasta, adult fiind, greșise cu nicio lună în urmă când îl luase pe Robert cu ea. Marta avusese dreptate: când cei trei copii se întâlneau, lucrurile se complicau, ajungeau la conflicte, tărăboi și automat pericolul de a se împinge sau de a se lua la bătaie era inevitabil și apoi, mai este și acel imprevizibil ce poate să apară în rândul celor mici, așa cum se și întâmplase! Dar nu putuse rezista dorinței nepotului, asta era slăbiciunea ei, mai ales că ea îl crescuse cât timp Lucia își continuase studiile. Spiritul rebel o determinase să fie nehotărâtă în alegerea unei cariere. După 3 ani frecventați la Facultatea de Drept, Lucia decisese că nu e domeniul care să îi placă și se înscrisese la Facultatea de Economie, pe care o terminase cu ajutorul părinților, căci rămăsese însărcinată și avea nevoie de aceștia pentru a-i crește băiatul. Soțul ei, lucrând în domeniul bancar, nu avea suficient timp să se ocupe de copil și nici nu ar fi putut să stea acasă, având nevoie de bani pentru a-și susține financiar soția.

Era conștientă, în sfârșit, că fiica cea mare avea motive să o respingă. Îi spusese că va lăsa fetele singure, doar ca să nu mai apeleze la ajutorul ei și nu putea să stea liniștită. Ceva o îndemna să meargă spre apartamentul Martei, să vadă cu ochii ei că totul este bine. Vorbise cu fetele la telefon cu vreo cincisprezece minute mai înainte. Sorana se lăudase că reușise să încălzească mâncarea pentru ea și Alexia. Era mândră de reușită! Se pregătea să facă ceai, dar mezina tot insista să stea cu ea la televizor să vizioneze desenele sale preferate. Nu ajunse bine în fața apartamentului, că se sperie! Pe sub ușă răzbătea un fum înecăcios. Sună imediat la 112, căci realiză că nu mai avea cheia. I-o lăsase Martei când se certaseră. După intervenția pompierilor, fetele au fost scoase din apartament în siguranță. Adormiseră la televizor, iar pe foc uitaseră ibricul cu apă pentru ceai. Tușeau și erau speriate, neștiind ce se întâmplase cu ele…

Canicula devenise supărătoare, mai ales pentru persoanele în vârstă cu probleme cardiace, iar la cabinet se aglomerase neașteptat de mult. Prea multe intervenții urgente printre cele programate! Oboseala din ultima perioadă își arăta colții cu duritate: amețeli, lipsa energiei, insomnii, uneori greață, parcă se uniseră într-o horă a rutinei. Deși își propusese de mai multe ori să meargă la analizele anuale, nu reușise să ducă la bun sfârșit acest lucru, așa că, aproape era o obișnuință această stare persistentă a sa. Marta ajunse la cabinet suficient de devreme încât să se schimbe și să verifice agenda cu programări, dar nu apucă bine să termine activitatea de la începutul zilei că telefonul sună, iar în acea liniște în care o tot năpădeau gânduri, se sperie și îl scăpă pe podea. Oare ce s-o fi întâmplat? Mâinile îi tremurau în timp ce verifica dacă mobilul este în regulă. Nu avea nimic, se pare. Apelul era de la mama sa. Sună imediat, parcă presimțind că ceva rău s-a întâmplat.

  • Alo? Sunt bine fetele?
  • Nu știu ce să zic!… E fum în tot blocul! Pompierii sunt înăuntru…, dar nu mai auzi continuarea, căci o căldură îi cuprinse tot corpul, broboane de sudoare i se prelingeau pe frunte în timp ce simțea că se sufocă. Picioarele i se înmuiară, totul în jur se înnegri în privirea ei și pică inconștientă pe podeaua rece a cabinetului la care lucra. Medicul o găsi relativ rapid și sună salvarea, încercând să îi ofere între timp primul ajutor.
  • Avea probleme cu inima? îl întrebă medicul de la urgențe pe Sebastian.
  • Până acum nu sau cel puțin nu știam. De ceva timp își propusese să ajungă la analize, dar tot amâna.

O privea pe Marta cu îngrijorare. Ce ar putea fi în mintea unei persoane aflată în această stare de inconștiență, de comă sau cum s-ar mai putea numi? Și cum să aibă probleme de sănătate? Doar lucra în acest domeniu… Rațiunea îl părăsise, fiind înlocuită de o obsedantă întrebare: ce o fi acum în mintea inconștientă a soției sale? Lumina soarelui inunda întreaga porţiune de grădină a babei Rada. Clinchete de copii veseli zornăiau în apropierea ulucilor de lemn din gardul ce împrejmuia curtea și întreg domeniul singuratic al femeii trecute de 70 de ani, în care mai aducea un puls de viaţă doar grădiniţa cu zambile, narcise, ghiocei, lalele colorate și lăcrămioare, deasupra cărora se ridica falnic cireșul bătrân ce se umpluse în acel an de roade sau cel puţin așa părea, căci se împodobise ca o mireasă cu vălul său înflorat ce exploda strălucitor în rozul imaculat de parfum.

Marta se simţea acolo, în toată acea nebunie a subconștientului ce o purta în trecutul copilăriei sale, când nu avea altă grijă decât cea a jocului. Și totuși vedea clar seninătatea femeii mărunte, slăbuţe, ridată de grijile și supărările vieţii, ce ieșea la portiţa dinspre blocuri, căci curtea sa dis- punea de două intrări: una înspre stradă, iar cealaltă înspre locul lor de joacă, un loc în care se strângeau toţi copiii și așteptau cu nerăbdare să se coacă cireșele, căci baba Rada le întindea fiecăruia câte o mână din aceste fructe de mai, cu care să își stăpânească pofta de dulceaţa aceea aromată ce nu se compara cu nimic din gusturile de mai târziu, căci fructul din perioada inocenţei e plin și de multe alte miresme pe care nu le regăsim în nicio altă etapă ulterioară a vieţii, nici măcar în adolescenţa plină de aspiraţii. Doar copilăria zâmbește așa în gustul fructat al celor câteva cireșe primite cu un zâmbet din palma acelei bătrânici plăcute care ascundea multă tristeţe în ochii săi mici și plini de dor, căci suferea în singurătatea ei!

  • Și unde îţi sunt nepoţii, babă Radă?
  • Sunt plecaţi cu mama lor, copilă.
  • Și când mai vin pe la tine?
  • Cine știe!…

Și baba Rada privea departe în zare, cu gândul dus… Însă Marta nu renunţa așa ușor!

  • Și copiii tăi unde sunt?
  • Eh, aveam doar unul și s-a dus și el!
  • Dar unde s-a dus?
  • În ceruri, la îngeri!

Și Marta o privea serioasă cu ochii ei mărgelaţi, încercând să înţeleagă ceva, dar nu știa ce anume. Era prea tentant să mai guste o cireașă și să își continue jocul, fiindcă nu dorea să o strige prea repede mama ei să meargă acasă, la masă, poate, sau ca să mai scrie vreo temă pentru școală. Așa că uita de povestea bătrânei și revenea la activităţile sale ludice cu aceeași vioiciune anterioară, sperând că va mai primi și în ziua următoare festinul delicios…Fusese frumoasă baba Rada! Îi povestise mama ei că avusese un băiat, mândru și puternic, respectuos și dedicat meseriei sale, ce își pierduse viaţa în timp ce salva niște copii din calea focului, căci izbucnise un incendiu, de la o instalaţie electrică improvizată, în casa unei familii sărmane. El fusese curajosul pompier ce se avântase ca eroii din povești să își ducă misiunea la capăt, în ciuda pericolului evident, iar o grindă de lemn îi curmase viaţa la nici 39 de ani, rămânând în urma sa, îndureraţi și singuri, o soţie cu doi băieţi și doi părinţi al căror unic fiu nu le mai putea fi alinare la bătrâneţe.

  • Babă Radă, s-au copt merele?
  • Încă nu, Marta, dar poţi să guști unul, așa verde cum e, poate îţi place. Și viaţa e dulce-acrișoară uneori. E mai rău când se acrește și devine oţet, că apar încreţituri…

La nici un an după tragedia fiului, în primăvara aceea cu brumă și grindină în care nu prea rodiseră pomii fructiferi, soţul acesteia, Ilarie, suferise un atac de cord. Era prea mult pentru el să suporte dispariţia unicului copil… Marta nu și-l amintea! Nici figura băiatului lor nu putea fi procesată în mintea sa copilăroasă!

  • Sunt bune merele astea, mai ai? O să iau câteva și pentru sora mea.

Lucia, sora mai mică a Martei, bucălată și năzbâtioasă, era o fetiţă răsfăţată ce vine pe neașteptate și îţi perturbă rutina, dar care nu se poate abţine să îţi însenineze ziua cu tot felul de năstrușnicii amuzante, care mai de care, ce nu pot fi anticipate de cei din jur.

  • De-ar fi și nepoţii mei aici!
  • Și de ce nu sunt? Nu te mai iubesc? Și baba Rada ofta prelung și nu răspundea, iar Marta continua leapșa cu sora sa și cu ceilalţi copii de la bloc:
  • Tu ești!
  • Ba tu, că te-am atins! Și Lucia se punea pe plâns de o auzea și mama lor din casă!
  • Ce aţi mai făcut de data asta, Marta? Iar o întărâţi? Tu ești mai mare, trebuie să ai grijă de ea!

Și Marta se roșea de ciudă la o asemenea nedreptate, ea nu făcuse nimic. Se îndreptă către baba Rada care se blocase în gânduri ca un tablou static în suferinţa lui ce domina eternitatea clipei prin măiestria pictorului creator și îi șopti timid, de parcă nu ar fi vrut să perturbe momentul acela de liniște deplină:

  • Plec acum, babă Radă! Ne cheamă mama. Dar o să mai trec să te văd!

Și anii trecură cu repeziciune. Casele fuseseră dărâmate, iar odată cu ele și cea a babei Rada. Străduța îngustă era înlocuită cu alta mai largă și mai apăruseră și alte blocuri în cartier. Bătrâna, rămasă fără băiat și bărbat, primise la schimb o garsonieră în una din clădirile comuniste, la fel ca și cuscra sa, bunica preferată a nepoților Radei ce nu mai binevoiau să o viziteze, de parcă ar fi uitat că fusese mama tatălui lor, cel care se sacrificase să salveze vieți nevinovate…

Nimic nu mai era la fel nici pentru Marta. Ultima oară când mirosise florile din grădinița acesteia a fost înainte de sosirea buldozerului care nivelase tot, de parcă nimic nu ar fi existat acolo, nici gustul cireșelor coapte, nici al merelor verzi, nici mirosul florilor ce schimbau anotimpuri. Apucase totuși să culeagă din rădăcină doar lăcrămioarele ascunse pe sub ulucile gardului căzut, pe care le plantase apoi bunica ei în grădina din fața casei. Și ce mai lăcrămioare au ieșit! Pline cu mireasma unei triste povești…Nu o mai văzuse de câțiva ani pe baba Rada, dar aflase că murise singură și o vecină se ocupase de înmormântarea ei. Și-ar fi dorit să o revadă, așa, ca în copilărie, dar crescuse și știa că trecutul e ireversibil și viața dulce-acrișoară nu poate menține prea mult timp gustul cireșelor dulci. Când te gândești că îi spusese că va mai trece să o vadă! Nici măcar nu putea să se întristeze. Imagini pierdute se perindau prin fața ochilor săi și o făceau să plutească undeva, departe, între două dimensiuni…

O lumină o învăluise cu totul și, ca din neant, baba Rada îi făcea cu mâna. Avea alături de ea un bărbat de 39 de ani și altul mai în vârstă. Inima Martei tresăltă de bucurie. Acum știa: familia o așteptase acolo, se întâlniseră în sfârșit!…

August 2016

  • Când se trezește mami? întrebă A dormit prea mult și îmi e dor de ea!
  • Nu știu, draga tatei. Și mie îmi este dor de ea. Și își strânse ambele fete în brațe.
  • De cât timp e așa? întrebă asistenta care tocmai intrase pe ușă. Era nou-venită și surprinsese discuția dintre tată și fiică.
  • De aproape o lună, dar pare a fi un an.
  • Pulsul este normal, se pare. De parcă ar dormi.

Alexia se apropie de patul mamei sale să o privească mai bine. Ar fi vrut să îi vorbească, să o strige, dar se blocase într-o liniște apăsătoare din care nu puteau să mai răzbată cuvintele. În mintea ei se crease o muzică zbuciumată în care, din când în când, răzbăteau acele come dintr-un portativ. Respirația sacadată a fetiței de 3 ani mângâie obrazul mamei sale precum o briză a inocenței. Pleoapele Martei tresăriră ca sub un impuls venit din subconștientul unui vis, iar ochii săi negri se deschiseră încet, cuprinși de strălucirea zilei de mâine. Zâmbi spre fiica sa ca un mesager luminos ce a străbătut coma timpului…