Cronică… oltenească

Fetele cântă, vai, alene cântă după o perdea

și sunt în jurul uni kil de vin bisericesc

de unde l-or fi luat nu știu că era bun

și mă prinsese și pe mine un chef drăcesc

că între altele stăteam tolănit la fereastră

și le priveam cu milă de adolescent

de mi se pusese ca un cârcel la ochi

cântecul lor și mă țineam de zăbrele

ca să nu cad ori unde învățaseră ele

ce dascăli le încâlciseră-n limbă atâtea

n-am să pot afla vreodată nici n-am cum

pentru că fără să vreau memoria toată

mi-a fost atacată la un semn făcut de una

și o ploaie de săruturi m-a dat gata

cred că făceau mai bine mamele lor

dacă le dădeau cei șapte ani acasă

nu aici unde voiau ingineri tractoriști

pădurari și croitori și dracului mai știe ce

cântau ele cu foc la etajul trei camera zece

uite, domnule, că sunt bune la toate

și înainte de vreme îmi zic în barbă hotărât

să nu mă apuce un car de pandalii…

 

Cronică… istorică

O cruce, domnilor, o cruce în câmpia vastă

prin care mergem de trei zile însetați un semn

că aici a existat cineva și înainte viu o cruce pe

malul Oltului o cruce mare de piatră care

ne roagă parcă să credem povestea iubirilor de-acasă

o cruce, domnilor, e semnul prezenței noastre aici

anunțată de cineva sigur pe pământul său în numele

rodului și al dorului în același timp trăit intens

o cruce în Carpați se pare că-i oglinda semnelor

în care doar zeii se pot lăuda că s-au văzut vreodată

și din care viața noastră izvorăște de demult

făcându-ne sălaș aici răscruce deopotrivă

întâmplătoarelor noastre vise și bune și rele

o cruce, doar o cruce existența noastră…

 

Cronică… de încurajare

 

Și uite că trăim sfârșitul de veac fără teamă

și-ar fi păcat să-l irosim plătind pentru fiecare fleac

vamă că așa vor unii obișnuiți să speculeze prostia

noi trebuie să ne împlinim pentru că putem

când este vorba de putere să-l așezăm în față

la vedere că suntem încă vii și doi cu doi tot patru

fac oricât vor zice unii că am întârziat prea mult

nu trebuie să ne mai ascundem prin cuvinte reci

ca să ne fie recunoscută faima suferind trebuie

să punem umărul la roata care ne urnește zilnic și

s-o vorbim precum gloata gloriosului trecut

trebuie să ne punem sufletul alături ca să putem

să ne vorbim sincer de la părinte la fecior

nu trebuie să mai rătăcim prin spații doar de noi

cunoscute iubirea nu are nevoie de hotare

nu mai sunt nici oameni goi între secunde

se poate rămâne atât de singur câteodată încât

tăcerile devin flămânde iar ora pare lungă

fie ascultând chiar doina bucuriei depline

fie blestemând la vamă hora așteptărilor deșarte

trăim sfârșitul de veac fără temă e cert

că nu mai avem nevoie de vorbe mieroase

dar nici de porunci care sfidează adevărul

tinerețea noastră este deja un stâlp acasă

nu pe zarea albăstrimii sale goală și amăgitoare

uite, că trăim…

Cronica 17 (A frustărilor inerente)

 

Iartă, fă, oglinda n-o mai țugui atât că se lipește

de tine și-o să râdă grâul când te-o vedea

strălucind printre macii săi de ocazie

ce, crezi că lumina are crăci ca să te poți

agăța de ea la o adică și nu te mai slobozi atâta

la ea că oricum cuvintele nu înseamnă mult și

chiar dacă te învârți în jurul lor, făăă, oglinda

ți le fură și te aruncă peste vârstă în mlaștina

nopții unde stai la rând, trage dracului,

perdeaua aia mai la dreapta ca să nu te mai vezi

că și așa nu mai ai dinți în gură și-o să te sperii

într-o zi când n-o să mai însemni nimic

orgolioaso, în oglindă nici măcar nu e orizont

care să te mai tragă de mânecă din când în când

și cine o să te mai pipăie dacă toți călătorii

vor fi distrați, Lisandro…

 

Cronică… de complezență

 

Auzi, mă, nene, cum o fi arătat Eva cu ceas

electronic la gât te întreb și eu ca să nu mor

prost umbla și cu tocuri cui și câine lup avea

ca să-i țină de urât adeseori noaptea și ziua

oare stătea și ea la oglindă ovală din cristal

ca să se vadă mai frumoasă avea păcate

și le șpreia bine ca să fie adulmecată uneori

era blondă brună albă coaptă trufanda

și la fiecare colț de stradă își striga durerea

că frumoasă era sigur doar mâncase mere

făcuse chiar bișniță cu fructele astea roșii

și devenise repede șerpoaică zic unii de ciudă

că nu pot să înțeleagă probabil de ce

nu s-a gândit nimeni să-i facă și ei o poză

ca să rămână a noastră să ne lăudăm cu ea

în amurguri prelungite cu borfașii la o bere

acum la început de veac…