Cândva demult, în zorii vremurilor, pe când abia se hotărâseră măsurile pământului și marea fusese închisă cu porți să-și sfărâme trufia valurilor (Iov 38, 5-11), pe când, așa cum spun, nu degeaba, băsmuitorii noștri, se luau de gât lupii cu miei de se sărutau, înfrățindu-se, iar omul era mai tânăr și mai frumos ca acum, nu chiar la început de tot, dar aproape de început, s-a născut poezia.

Sigur, nu era vorba de poezie în sensul pe care i-l dăm noi astăzi și e cu neputință de spus dacă, nu cumva, poezia aceea arhetipală, pierdută pentru totdeauna, nu era cu mult superioară genului atât de răspândit în prezent, dacă, nu cumva, mai mult decât o înșiruire de cuvinte, poezia originară a fost un singur gând numai, un sentiment, atât de pur, însă, atât de cuprinzător, încât tot ceea ce a urmat după aceea, toate veacurile de trudă și poezie, n-au fost decât încercarea zadarnică de a reconstitui în cuvinte sentimentul acela. Totuși, dacă ținem să vorbim de ceea ce cunoaștem cu certitudine, de ceea ce s-a păstrat, trebuie să ne oprim asupra unui gen care, deși s-ar putea spune că a făcut carieră, nu mai este nici atât de cultivat ca în trecut, nici atât de popular și, în niciun caz, la fel de bine înțeles, deopotrivă de cei care citesc, cât și de cei care scriu. Poezia religioasă, ca manifestare primă a conștiinței artistice universale, este într-adevăr o variantă de abordare, dar, se pune problema, dacă, în realitate, nu a fost exact invers, dacă nu avem de-a face mai degrabă cu o religiozitate poetică, manifestare a unei conștiințe majoritar, ba, de ce nu, eminamente religioase. Bineînțeles, discuțiile pe această temă sunt nenumărate, iar concluziile nu sunt consecința unor dovezi de netăgăduit, ci interpretarea subiectivă a fiecărui cercetător în parte, în funcție de atașamentul personal față de spiritualitate sau literatură. Este, însă, un fapt istoric confirmat că oamenii i-au consacrat divinității primele lor acte de creație literară, fie că vorbim de Epopeea lui Ghilgameș – cel dintâi poem epic în care zeii sunt personaje active ale acțiunii, dar în care sunt tratate și probleme religioase fundamentale ca viața de după moarte și cosmogonia – fie că ne referim la Imnele templului sumerian, scrise de prințesa și preoteasa Enheduanna, la Textele piramidelor, la Psalmii lui David, Homer, Ramayana și Mahabharata sau odele sacrificiale din Clasica poemelor – Shijing, (nediscutând aici diferențele religioase) din Mesopotamia până pe țărmurile Mării Egee, din Egipt și până în Pământul făgăduinței, de la Gange până la gura de vărsare a tumultuosului Râu Galben, pe când nu prea exista niciun alt fel de scriere în versuri, conceptul însuși de poezie se identifica cu poezia religioasă. Era o altfel de lume în care sentimentul religios putea fi privit ca un soi de „patimă”, așa cum demonstrase, ca nimeni altul, Solomon în Cântarea cântărilor, această atât de controversată lucrare pe care criticii laici aveau să o pună sub semnul lui Eros, iar autorii patristici (ca Sf. Ier. Grigorie de Nyssa, Fericitul Theodorit al Cirului și Sf. Cuv. Nil Ascetul) au tâlcuit-o, în exclusivitate, în sens mistic – nunta sufletului cu mirele Hristos. Literatura antică, în întregime, se prosternează în fața cultului religios din umbra căruia pare că nu poate scăpa – în orice lucrare, poetică sau nu, chiar și în societățile ceva mai laice ca Grecia și Imperiul Roman, apar măcar referințe la zeitățile locale, atunci când acestea nu fac parte din subiectul central al lucrării, așa cum se întâmplă adesea. În spațiul mediteraneean poezia este pusă de-a dreptul sub patronajul zeilor, având nu una, ci cinci divinități protectoare: patru din cele nouă muze (Calliope, muza poeziei epice, Erato, a elegiei și poeziei erotice, Euterpe, a muzicii și poeziei lirice și Polimnia, a retoricii și imnurilor religioase), împreună, desigur, cu Apollo, zeul tuturor artelor și conducătorul muzelor.

Dar toate aceste scrieri „inspirate” de muze nu au prea multe în comun cu ceea ce considerăm în zilele noastre poezie religioasă. Poate numai faraonul Akhenaton din dinastia a XVIII-a, monarhul absolut care a inițiat o mișcare fără precedent (un cult monoteist ca religie de stat în Semiluna fertilă), poate, doar el să fi scris în Marele imn al lui Athon ceva ce aduce cu adevărat a poem religios:

[…] O, zeu unic, cu puteri unice!/Ai creat pământul după inima ta/Tu singur,/Oameni,/ Vite mari și mici,/Tot ce este pe pământ,/Tot ce mișcă,/Toate câte sunt în văzduh, […] Îl pui pe fiecare la locul lui,/Îi dai cele trebuincioase/O, Stăpân al veșniciei! […] Sună periculos de asemănător cu laudele adresate lui Dumnezeu în Psaltire, într-o perioadă în care David nu existase încă, dar în care Egiptul fusese deja transformat radical de prezența poporului iudeu. Poate că nu întâmplător, deci, un astfel de cult a apărut tocmai în Egipt și poate că tocmai de aceea urmașii lui Akhenaton s-au străduit să-l înlăture cu atâta înverșunare. Restul, epopei și poeme cu caracter religios, comedii în care deznodământul era inițiat de Deus ex machina și tragedii dedicate lui Dionisos au ajuns să fie considerate, cu trecerea timpului, mai mult mitologie decât religie. Dintre toate, numai poetica monoteismului iudaic s-a păstrat ca atare, ca operă lirică exclusiv religioasă, punând bazele poeziei religioase, așa cum este ea înțeleasă azi. Dovadă că poetul are nevoie de o relație totală și absolută cu divinitatea pentru a fi poet religios, că, la fel ca în poezia de dragoste, nu i se poate adresa decât unuia singur, Cel suprem și de neînlocuit, indiferent dacă în poezia lui Îl slăvește sau Îi arată pumnul. Existența unui imperiu de religie creștină care a rezistat mai mult de o mie de ani, deși nu a dat naștere unei poetici la modă în lumea literară contemporană, a reprezentat totuși epoca de aur a poeziei religioase. Imnografia, un gen apus acum la fel ca și gloria Bizanțului, prea puțin studiată, din păcate, de filologii lumii ortodoxe, dar fascinantă pentru atâția cercetători occidentali (ca Egon Wellesz, José Grosdidier de Matons, William L. Petersen, Sebastian Brock, Anne-Marie Malingrey și alții), este un paradox în peisajul cultural. Nu pentru că nu ar fi fost de așteptat să apară o literatură întreagă în acest sens, ci pentru că între soarta poeziilor de factură laică din aceeași perioadă și cea a imnelor religioase există o discrepanță uluitoare. Se știe prea bine că ultima parte a Antichității, cu aproape tot Evul Mediu, nu au fost propice nici poeziei, nici poeților. Fac această distincție între poezie și poeți pentru că, dacă, în ceea ce privește poezia au existat și anumite progrese reale, poeții în schimb au fost dați la o parte, reduși la rangul de servi ai seniorilor care îi luau sub aripă și aruncați cu totul în umbra anonimatului. Nu la fel se petrec lucrurile în Bizanț, de fapt, nu la fel se petrec lucrurile în literatura orientală creștină, unde, nu doar că anonimatul imnografilor nu făcea parte din status quo, dar identitatea autorului era cultivată cu un interes deosebit. Dacă poezia occidentală a așteptat veacuri de-a rândul să vină Renașterea care să confere un respect (relativ) statului de poet, pe la anul trei sute Sf. Cuv. Efrem Sirul se iscălea de-a dreptul în interiorul imnelor sale, prin acele acrostihuri onomastice specifice, la fel ca și mulți alți sfinți imnografi care-și consemnau astfel atât paternitatea operelor, cât se și smereau înaintea lui Dumnezeu cu formule ca: sărmanul Efrem sau poem al smeritului Roman. Conta oare atât de mult pentru călugării smeriți ca numele lor să fie pomenit peste secole? Era conștiința scriitorului mai puternică decât conștiința monahului? În realitate Bizanțul înțelesese ceva ce Apusul creștin avea să piardă iremediabil odată cu Marea Schismă și anume că relația omului cu divinitatea nu este o relație la distanță, în care Dumnezeu S-a retras undeva în transcendent, corespondând cu oamenii prin intermediari, ci una vie, directă, personală, în care nu doar că nu poți să te ascunzi, dar ai și datoria să fii prezent, să ieși la lumină și la înaintare ca să nu devii un al doilea Adam care-L obligă pe Dumnezeu să-l caute și să-l întrebe: Adame, unde ești?(Geneza 3, 9). Imnografii nu din slavă deșartă căutau să-și marcheze operele, ci pentru că înțeleseseră că, așa cum Hristos, prin Înălțarea Sa la cer, nu S-a sustras dintre oameni într-un paradis atmosferic – Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului(Matei 28, 20) – nici oamenii nu au dreptul să I se sustragă în anonimat. Scrierile sfinților imnografi nu au doar caracter poetic, nici doar caracter religios, ci au, în primul și în primul rând, caracter de mărturisire, autorii acestor veacuri, care nu-și mai puteau da viața pentru Hristos ca pe vremea păgânilor împărați, au născocit acest mijloc de a-L mărturisi totuși până la sfârșitul lumii, dăruindu-I prin cerneală și pană ceea ce mucenicii de dinaintea lor Îi dăruiseră prin sânge și sabie. Iar dacă, din nefericire, uneori numele lor nu ni s-a păstrat, iar astăzi paternitatea anumitor scrieri este discutabilă, acest fapt nu trebuie pus pe seama neglijenței lor, ci a lipsei de atenție a urmașilor sau a unor evenimente istorice ce au dus la pierderea unor nume și scrieri. Aceste imne, mult mai complexe ca structură poetică decât ne imaginăm sau decât ne-am putea da seama din traducerile românești, au făcut furori în rândul multor oameni de litere de la Oxford și din alte centre culturale vestice, filologii de acolo încercând să identifice sursele de inspirație și lecturile imnografilor printr-o raportare la literatura clasică. Într-adevăr, poezia primelor secole bizantine se asemănă ca structură cu poezia Greciei Antice (Sf. Ier. Grigorie de Nazianz a scris chiar și o piesă de teatru în versuri, numită Hristos pătimind, pe care o compară el însuși, în prolog, cu o tragedie de Euripide), dar, tocmai aici intervine paradoxul, este total opusă ca semnificație. Lucru care îi induce adesea în eroare pe exegeții occidentali ce au pierdut continuitatea cu spiritul creștin autentic și încearcă să dea explicații istorico-critice, printr-un joc de „găsește asemănarea” care se termină de multe ori într-o fundătură. Încercarea de a aduce la un numitor comun poezia religioasă universală, indiferent de valențele ei, cât și lipsa unei perspective ortodoxe asupra fenomenului imnografic nu au avut nici ele darul de a conduce la niș- te concluzii incontestabile. Astfel s-au făcut afirmații nemulțumitoare și care vădesc o profundă lipsă de înțelegere în ceea ce privește cultura creștin-orientală. Un asemenea exemplu este declarația lui Robert Murray care, în lucrarea sa, Symbols of Church and Kingdom: a study in Early Syriac Tradition, comentând Imnele Raiului, spune despre Sf. Cuv. Efrem că este unicul poet-teolog de talia lui Dante. Dar Dante și-a isprăvit Divina comedieprin anul 1321, în vreme ce Sf. Cuv. Efrem Sirul a trăit în secolul al IV-lea, cu aproape o mie de ani înaintea lui Alighieri. Sigur, comparația, dacă se făcea, ar fi trebuit formulată în sens invers, ținându-se cont de cronologie, indiferent de faima de care se bucură Dante în lume întreagă. Cât privește teologia din cele două lucrări, oricine le citește își poate forma o impresie asupra deosebirilor fundamentale dintre ele, atât ca stil literar, ca doctrină propovăduită, cât și (sau mai ales) ca stare duhovnicească. Tocmai pentru că asemănarea dintre cultura antică politeistă și imnografia ortodoxă este una formală, nu una spirituală, marii poeți bizantini au adus inovații copleșitoare, cu mult înaintea epocii lor, chiar și la nivel formal. Așa a apărut genul condacului, atât de disputat de specialiștii care, nici până acum nu s-au putut pune întru totul de acord asupra provenienței lui în timp. Sigur este nevoie de o credință specială, una care să depășească granițele raționalului ca să accepți că, un biet băiat sirian și analfabet pe deasupra, a putut deveni peste noapte (la propriu) unul dintre cei mai mari poeți ai Bizanțului. Este vorba, desigur, de Sf. Cuv. Roman Melodul, autorul atâtor pagini de imnografie clasică impecabilă, căruia i se atribuie paternitatea condacului.Tânărul Roman, imigrant la Constantinopol, aciuat la Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Kiri sub protecția patriarhului Eftimie care îl îndrăgise pentru evlavia lui deosebită, primea de la el, spre marea enervare a celorlalți clerici, același salariu ca și ei, deși nu știa niciun pic de carte, nici nu era încă mai mult decât un simplu paracliser. Urmează un episod tipic de intrigă colegială – după ce l-au trecut printr-un șir întreg de persecuții suportate fără crâcnire, ceilalți slujitori ai altarului s-au gândit că ar fi amuzant să-l pună să conducă amvonul la vecernia Crăciunului, desemnându-l astfel responsabil și de cântarea, dar și de textul imnelor. Se făcea că în seara aceea avea să fie de față la slujbă chiar împăratul Anastasie I, ocazia perfectă pentru Roman să devină ridicol. Totuși face ascultare cu toate riscurile și, cum era de așteptat, eșuează. Publicul râde, apoi pleacă nepăsător acasă, numai Roman rămâne, se aruncă plângând în fața icoanei Născătoarei de Dumnezeu, așteptând nici el nu știe ce. Apoi, se îndreaptă mâhnit spre propria locuință și, fără să mai mănânce măcar ceva, somnul, cel mai iscusit dintre hoți, îl fură pe nesimțite. Atunci i se arată în vis Împărăteasa – nu Ariadne, consoarta lui Anastasie care, pesemne, râsese și ea ca toți ceilalți la spectacolul umilirii sale, ci cealaltă, Cea adevărată – i se arată în toată strălucirea Ei augustă, cu un sul de hârtie în mână, poruncindu-i să-l mănânce. Ascultător ca întotdeauna, Roman înghite hârtia, se trezește din vedenie, pleacă la slujbă, se urcă la amvon și începe să-și cânte propria compoziție: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște… Restul, întreaga sa carieră de stâlp al poeziei ortodoxe clasice, este deja poveste.

Până aici paralela între muzele greco-romane și inspirația imnografilor bizantini. Dar nu numai sfinții au compus imne neasemuite, ci și ereticii și încă cei înrăiți, imne care se cântă în bisericile ortodoxe de pretutindeni. Un caz de o frumusețe și un tragism aparte îl constituie celebra Cântare a Casianei din Săptămâna Patimilor – Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe… Acest imn, cântat doar o singură dată în decursul anului bisericesc, nu-i aparține Sfintei Cuv. Casiana în totalitate, ci este „copilul” ei cu împăratul Teofil iconomahul, același Teofil cu care ar fi putut să aibă un copil de-adevăratelea. Povestea este veche de când lumea, atunci când între doi intervine un al treilea: Teofil o iubea pe Casiana, Casiana Îl iubea pe Dumnezeu, prezentată înaintea împăratului împreună cu alte fecioare de viță nobilă și, atrăgându-i atenția, tânăra poetă știe exact ce să-i spună ca, speriat de îndrăzneala și inteligența cu care îi contracarează replica misogină, bazileul să se răzgândească și să o lase în pace. Apoi Casiana își face propria mânăstire și devine stareță, dedicându-și viața scrisului și lui Dumnezeu, mai bine zis, scrisului despre Dumnezeu. Aici firul dintre monahie și monarh pare să se rupă, nu mai este consemnată nicio altă întâlnire între ei și nici nu se mai întâlnesc vreodată decât în duh, într-o frumoasă amiază caldă, în raiul din grădina mânăstirii unde Casiana stă de câteva ceasuri și scrie neobosită la acest imn al femeii păcătoase, pe care nu mai reușește odată să-l isprăvească. Oricât s-ar strădui ceva nu merge, toate bune și frumoase, dar când ajunge la versul Ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg pe ele iarăși cu părul capului meu, efectiv se blochează, nicio idee nu o mai mulțumește, uite că vine și portărița să o deranjeze (ce s-o mai fi întâmplat de fuge așa parcă ar vrea să-și rupă picioarele) și ce e, e Teofil care-a venit de unul singur să viziteze, chipurile, mânăstirea, da, uite, chiar așa, a venit bazileul pe nepusă masă, ce o mai fi și asta, se întreabă speriată maica de la poartă, el care îi mai și prigonește pe închinătorii icoanelor, e urgie mare! Stareța se ridică fără să spună un cuvânt și se îndepărtează în fugă, fără să fi lăsat vreo dispoziție pentru primirea temutului oaspete, spre disperarea maicii portărițe pe care istoria a uitat să o menționeze, dar pe care ne-o putem închipui lesne, abia trăgându-și sufletul, dorind mai degrabă să se desfacă pământul de sub ea decât să mai dea ochii cu împăratul în condițiile astea. Dar Teofil nu e în vizită oficială, el trecuse doar să o vadă pe Casiana, pierduta lui Casiana pe care a știut că o va regreta chiar din clipa în care a respins-o, acum atâția și-atâția ani, a venit să-și contemple alegerile tinereții, să se gândească la ce-ar fi putut să fie în tot timpul ăsta, dar nu a fost niciodată, doar pentru că el era prea mândru ca să treacă peste orgoliul lui de conducător și de bărbat, de aceea, la fel ca istoria, nici el n-o observă pe portărița care nu mai prididește cu scuzele. Îi atrage atenția, în schimb, altceva, ceva inconfundabil, masa de scris din grădină, cu pergamentul și pana uitate de Casiana în grabă, cere să fie lăsat singur, se apropie de masă și citește, își zâmbește în barbă, da, asemenea versuri nu puteau fi decât ale Casianei, își trece degetele inelate peste litere și le ridică murdare, va să zică cerneala e încă proaspătă, stareța plecase tocmai adineauri de acolo, bazileul a venit cu câteva clipe, doar câteva clipe prea târziu. Și atunci ceva se rupe în sine și, amintindu-și cum o insultase pe ea și tot neamul femeiesc la prima și unica lor întâlnire când i-a vorbit de strămoașa Eva, privind în jur la grădina aceasta paradiziacă în care smochinii se pun în genunchi de atâta rod, întâia și ultima dată în viață, ridică de jos pana pentru altceva decât decrete și condamnări la moarte, și, cu mâini tremurătoare, scrie: Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în Rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns. Apoi pleacă pentru totdeauna.

Din ascunzătoarea ei Casiana iese la iveală, văzuse totul, dar parcă nu-i venea să creadă, se apropie la rândul ei și citește. Citește, dar nu taie cu mânie cuvintele împăratului. Acum știe ce trebuie să scrie mai departe… Cât de uluitoare este Biserica să pună la loc de cinste cuvintele unui iconoclast activ, la ordinul căruia I-au fost prigoniți atâția cuvioși! Și nu orice fel de cuvinte, ci tocmai acelea în care, printr-o aluzie directă, gelos pe Dumnezeul Care i-o furase pe Casiana, se compară pe sine însuși cu El, vrând parcă să-I ia locul. Ce aleasă înțelepciune, în Săptămâna Patimilor, în care Domnul Și-a prefăcut pentru prima dată Trupul în pâine și Sângele în vin, în care S-a răstignit pentru noi, dăruindu-ne totul, să ascultăm o cântare în care se află totul – gelozie, tristețe, renunțare, regret și o dragoste mare cât o împărăție, tainică și neîmpărtășită, care a durat o viață întreagă. Dar piere și veacul de aur, iar de aici secolele încep să se succeadă cu repeziciune. De la Căderea Constantinopolului încoace, timpul, așa cum spune o celebră frază, nu mai are răbdare sau, în cuvintele Marelui Bard, și-a ieșit din țâțâni. Schimbările petrecute în lume, în general, ca și în lumea literelor, vin cu o viteză amețitoare care crește exponențial. Dar, cum scopul aici nu este o istorie per se a poeziei religioase, am să mă întorc din nou la vremea când lupii se luau de gât cu miei de se sărutau, înfrățindu-se.

La început, așa cum ne spune evanghelistul tainelor, era Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul care l-a făcut pe Adam cuvântător ca, prin cuvinte, dând nume făpturilor, să devină stăpânul făpturii întregi, adică asemenea cu Dumnezeu. Mai târziu, după cădere,(potrivit lui Georgios Kedrenos, Tertulian, Clement al Alexandriei și Sfântului Ier. Atanasie cel Mare) Set, fiul lui Adam, a fost răpit la cer pentru patruzeci de zile unde îngerii l-au învățat în chip minunat, printre altele, și scrierea. De acolo s-a întors cu o strălucire dumnezeiască pe chip care nu avea să-l mai părăsească toată viața, motiv pentru care urmașii săi au fost numiți fiii lui Dumnezeu – din nou, laitmotivul asemănării cu divinitatea. Observăm cum această asemănare, și înainte, și după izgonirea din Rai, este o asemănare cuvântătoare, dar dacă, pe când omul încă nu păcătuise, cuvântul era exprimat oral, după neascultare și apariția intrinsecă a morții, Dumnezeu îi oferă omului posibilitatea să se exprime în scris, ca, prin moarte, cuvintele sale să nu fie pierdute, ci să se păstreze, măcar cele mai importante. Totodată devine limpede că dacă Adam putea să denumească de la sine atâta mulțime de specii, fără să se încurce la un moment dat sau să se repete, memoria sa era totuna cu memoria dumnezeiască – infinită și neșovăielnică. Așadar, scrisul apare nu doar ca mijloc de „conservare” a persoanei în timp, ci și ca antidot împotriva uitării. Scrisul este inventat ca o consecință a căderii, cuvântul însă nu, Cuvântul face parte din dumnezeire, este fundamental și, fiind Dumnezeu, este necreat. Dumnezeu vorbea cu Adam față către față, în acest sens Geneza nu ar fi putut fi mai clară, purta un dialog, nu monologa, după cum se vede puțin mai târziu, în pasajul în care îl ia la întrebări. Dar cuvintele de negrăit ale omului către Dumnezeu, de dinainte de cădere, nu sunt consemnate, ele rămân o taină, tot așa cum o taină este și slavoslovirea îngerilor. În această taină se află sâmburele primei poezii, acel cuvânt originar al omului pe care l-a rostit când, deschizându-și ochii abia alcătuiți, și-a văzut pentru prima dată Făcătorul. Un cuvânt mai presus decât cuvântul „mamă” pe care îl rostește întâi orice prunc, un cuvânt în care copilul-adult Adam L-a recunoscut pe Tatăl său ca Părinte, Cauză, Atotțiitor, Mântuitor și Dumnezeu deplin peste toată creația.

Acesta era minunatul joc al omului cu Dumnezeu. Joc pedagogic, cu și de cuvinte, care-l făcea pe Adam altfel și mai presus decât restul făpturii fiindcă, spre deosebire de ea, el singur putea să-I răspundă Creatorului. De aceea Dumnezeu nici nu-l creează prin cuvânt, așa cum procedează cu celelalte viețuitoare, ci cu mâinile Sale – îl respectă atât de mult pe om încât așteaptă să-i dea suflarea de viață și cu ea posibilitatea de a-I răspunde, înainte să i se adreseze. Nu vorbește „singur” cum pare când dă poruncă să se înființeze lumina, cerul, pământul, plantele și animalele, ci vorbește cu el așa cum vorbea în sfatul Sfintei Treimi, ca de la persoană la persoană. Minunat dialog care avea să se termine într-un tragic joc de-a v-ați ascunselea când Dumnezeu, asemeni unui adevărat părinte înțelegător, îi face pe plac copilului, căutându-l, pretinzând că nu știe unde este, fiindcă acesta, în naivitatea lui, crede că dacă a închis ochii și nu-și mai poate vedea părintele, atunci nici părintele nu-l mai poate vedea pe el. Ce este poezia adresată lui Dumnezeu decât mijlocul prin care urmașii lui Adam încearcă să restaureze de veacuri acel joc sublim? Poezia religioasă trebuie să fie dacă nu rugăciune, măcar rugăminte. Aici intervine lipsa de înțelegere a omului care, atunci când își făurește versurile, să încăpățânează să fie el însuși un creator, să devină asemenea cu Dumnezeu, înlocuindu-L prin arta sa chiar și atunci când I-o dedică. Când scrie (și știe că scrie bine) poetul este tentat să perceapă în sine o forță uriașă, aproape de invincibilitate, o surescitare care-l cuprinde și-n care, preț poate doar de câteva secunde, trăiește plenitudinea creației. Sau, mai bine zis, inconștient, ajunge să creadă că toate câte le-a făcut sunt bune foarte(Geneza 1, 31). Atunci nu se mai joacă cu Dumnezeu, ci se joacă de-a Dumnezeu.

Poezia religioasă, oricât de „divină”, poate fi astfel o tot atât de mare hulă la adresa Creatorului pe cât este de frumoasă. Dumnezeu nu trebuie, în niciun caz, să devină mijlocul prin care ne alimentăm orgoliul, pe El nu putem pur și simplu să-L „folosim”, fiindcă, în egoismul nostru, nu ne vom mai asemăna cu El prin creație, căci El le-a creat pe toate ca toate să fie fericite, nu pentru propria Lui satisfacție. Scriind așa nu vom face decât să reedităm căderea lui Adam care și el, la rândul lui, plictisit de jocul cu Dumnezeu, a vrut să se joace de-a Dumnezeu, ajungând să se hârjonească cu diavolul, cu singura fiară pe care, din toate, nu a știut să o numească. Șarpele i-a promis lui Adam că va fi ca Dumnezeu când adevărata lui problemă era să fie cu Dumnezeu. Doar că primul om n-a înțeles că pentru a fi Dumnezeu nu trebuia decât să rămână cu El, dacă nu din vreun alt motiv, măcar pentru că tovărășia lui Dumnezeu te obligă moral să fii ca El. De aceea poezia religioasă nu este întotdeauna și sacră. Adesea, scrisă chiar cu cele mai bune intenții, ea nu reușește să depășească stadiul laic al mulțumirii de sine, această probă de foc în care poemul fie rămâne și arde, fie trece dincolo neatins și se sfințește, adus ca jertfă în altarul unde numai poetul este arhiereu. Pentru că, decât să-i conferi poeziei tale sacralitate, e mult mai simplu să-L prăvălești pe Dumnezeu în profan. Dumnezeu Se lasă întotdeauna prăvălit.