Noua carte a Domnului Mihai Călugărițoiu („Efemerul”, Editura „Fântâna lui
Manole”, Golești-Vâlcea, 2023) este de o sinceritate debordantă, modestia autorului fiind
o pildă de bună-cuviință românească, atât de rară astăzi!
Împăratul roman, dar și filosof, Marc Aureliu, spunea, referitor la acest lucru:
„Bărbatulde treabă, sincer, cinstit se poate recunoaște în mod neîndoielnic chiar după
ochi”
, și avea perfectă dreptate, de vreme ce, iată, ne spune încă de la prima poezie:
„Pe ulița satului meu (Ușurei, n.n.), / desculță, umblă-amintirea / unui copil.”
Obsesia copilăriei, a satului cu ulițele sale de liniște patriarhală, de puritate în straie
albe, de crin, o întâlnim de-a lungul întregului volum:
În zori, mi se spune:/ – Să mergi, / după școală (după terminarea orelor de curs,
n.n.)
,/ la vie,/ să-nveți copilitul!” sau, referindu-se la curgerea timpului, rostogolind copilăria prin timpuri hieratice, apolinice:
„Din rouă-n rouă, înrourat,/ Din seară-n seară, înserat,/ Din noapte-n noapte, înnoptat.”, versuri ce ne tulburăinteriorul, precum zbaterea unui fluture albastru, încercând să treacă prin fragedele vitralii ale unei catedrale gotice, iar timpul cură și cură, bătrân
fiind mai mult decât oricine dintre noi, oricare dintre lucruri, dintre plante, de-a pururi stăpân!
E un sentiment pe care absolventul de Filosofie îl știe prea bine, deși, e drept, nu
întotdeauna reușește să mânuiască metafora, nici scenariul poetic, dar, poate, mai bine
face, de vreme ce i se pune în evidență (cu atât mai mult) nu numai sinceritatea despre
care vorbeam, ci și modestia.
E ca lumina lunii,-n octombrie, noaptea, peste roua din ierbi, mătăsoasă, sfioasă,
fecioarei:
„Nu mai bucură alba zăpadă,/ trecutu-i-a vremea!/ Iarna, din primăvară,/ nu-și are
loc în inima mea!”
E o stare nu doar de ireversibilă trecere, de împăcare cu ființa ei volatilă, dar mai ales
de singurătate, eseniană, rimbaudiană, care, parcă, se izbește de frunzarele toamnei ce,
iată,-a venit, risipindu-i clipele repedei suflări de viață, ce ni s-a dat de Bunul Dumnezeu,
deși
„mai este încă/ soare de apus/ și dorurile/ încă nu s-au spus.”
Dacă „modestia e podoaba tânărului”, cum spunea cineva, cu siguranță că poetul-filosof  Mihai Călugărițoiu l-a citit pe Epictet, care a avut înțelepciunea să constate
că „nimic nu înalță pe om în lume decât măsura și modestia, iar Domnia Sa dă dovadă
de acestea, purtându-le cu sfială în sufletu-i de copil de țăran, care poartă în adâncu-i
dorul pentru satul nașterii sale, pentru sfinții-i părinți! E un dor eminescian, de „dulce
Bucovină”, am putea zice, pe care dumnealui încă-l respiră și-acum, ori mai ales acum, în
pridvorul toamnei ce ne privește cu mâna strașină la sprânceană:
„Când ai de toate, pentru trup,/ dar sufletul îți este gol,/ nimic te doare,/ dar ți-e dor.”,
ca iarăși și iarăși să revină la copilărie, la acel timp edenic, atemporal, ludic și exploziv, de
care inima noastră (a celor născuți la țară) nu se poate despărți în veci:
„În satul nostru,/ de pe vale,/ iar trage clopotul/ a veșnicie.”
Parcă-mi vine și mie să strig, asemeni lui Eminescu:
„Unde ești copilărie, cu pădurea ta, cu tot?!”
Această oscilare între două tărâmuri (unul de lumină – copilăria – și altul de risipire
târzie a toamnei buimace – zorii bătrâneții) pare a fi pus „stăpânire” pe întreg volumul de
față; acest amestec de intense și răzvrătite trăiri existențiale lasă loc destul pesimismului,
iar refugiul (și remediul, în același timp), poetul îl caută și-l găsește numai și numai în
copilărie, „singura veselă și nevinovată”, cum bine spunea Ion Creangă:
„Uneori,/ când bătrânețea/ mă scapă din ochi,/ mai dau câte-o fugă/ în copilărie.”
Nu, Domnule Mihai Călugărițoiu, omule bun și blând ca un crochiu al lui Luchian,
nu sunteți singur și nici fără de apărare în fața bătrâneților ce ne dau (Dumneavoastră și
mie) târcoale, ci:
„Genetic,/ existăm de mult./ Suntem, acum,/ prin cele ce zidim,/ iar mâine,/ fi-vom/
prin cele ce am fapt.”
Păi, vedeți că știți cu ce alungăm mantia-n falduri împărătești a bătrâneții?! Nu ele,
cărțile și, mai înainte de ele, copiii ne sunt pavăză sigură împotriva uitării, a spaimei
necunoscutului ce, uneori, ne tulbură?
Categoric nu sunteți singur, chiar dacă vulturul zboară singur! De ce să ne lăsăm
covârșiți de singurătate, de împăcarea cu trecerea, când cel mai bun remediu cred că este
inima unui prieten, care, ca și altă dată, vă spune și acum:
„Carpe diem!”
Așadar, să ne bucurăm de clipa de azi, de fiecare clipă a vieții noastre, căci, oricum,
Timpul e, într-adevăr, mai bătrân decât noi și decât oricine pe acest pământ.
Gaudeamus igitur! Așadar, să ne bucurăm! Cât încă mai pâlpâie inima-n noi; cât
fragile-s cu umerii goi, cât prietenii râd sub măr înflorit; cât corăbii,-n amurg aleargă spre
Crit, că-n Cana Galileei munți vor mai fi, iar noi, de-a pururea vii…
Felicitări, prietene drag și dulce-amărui, ca frunza crudă, de fag, ca flori de gutui!

George Voica
Surpate, Vâlcea,
10 septembrie 2023