Motto: „La început/ A fost cuvântul./ Totodată, el era/ Și purtătorul său de cuvânt”

(Marin Sorescu).

Poezia românească are o istorie cu puțin peste 300 de ani (de la rudimentele poetice ale lui Dosoftei sau Miron Costin și până la contemporanii de mai ieri, Nichita Stănescu ori Marin Sorescu). Alchimia actului creator, a ,,facerii poeziei” au încercat s-o explice mai întâi poeții, ca unii direct implicați în asumarea riscurilor transformării ei structurale, prin opera proprie, dar și prin meditația lor asupra rostului poeziei, încorporată în texte, unele devenite clasice (în ordine cronologică: Dosoftei, Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Eminescu, Al. Macedonski, Ștefan Petică, Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Alexandru Philippide, Ion Pillat, Mihai Beniuc, Radu Stanca, Geo Dumitrescu, Ștefan Aug. Doinaș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana și alții). Au urmat criticii și esteticienii, ca o dovadă constantă a existenței preocupărilor pentru studiul poeziei (Timotei Cipariu, Radu Ionescu, Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Ovidiu Densușianu, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Liviu Rusu, Tudor Vianu, George Călinescu, Șerban Cioculescu, Dimitrie Caracostea, Vladimir Streinu, Ion Biberi, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Marin Mincu, Eugen Negrici, Gheorghe Crăciun și enumerarea poate continua).

Am făcut aceast inventar, cu destule omisiuni, pentru a sublinia aportul național, original, în studiul poeziei și elaborării de poetici românești; astfel nu mai pare surprinzătoare recunoașterea europeană a unor poeticieni români: Mihail Dragomirescu, Liviu Rusu, D. Caracostea, Tudor Vianu și G. Călinescu, Matei Călinescu și Virgil Nemoianu. Se înscrie în această selectă companie și un profesor de limba și literatura română, doctor în filologie, cu un volum dedicat poeziei române după anii ‘60- Nicolae Drăghici. Cu „Introducere”-a…, Nicolae Drăghici realizează tripticul studiilor dedicate genurilor clasice literare, după taxonomia poeticilor clasice, de la acel „primus inter pares”, pre nume Aristotel. În ordinea publicării, acestea sunt: teatru — „Tragicul la Caragiale” (2009); proză-„A. E. Baconsky-povestitor” (2016) și poezie- „Introducere în lirica neomodernistă”. Un fragment din acest studiu a fost publicat în revista „Viața Românească”, nr.10, octombrie 2017. Vom scrie câteva rânduri despre această „Introducere…” În „Precizare”, autorul ne avertizează că o bibliografie de cercetare a poeziei moder-ne, indiferent cât de actualizată și amplă ar fi, trebuie să pornească de la „grille” clasicizate, precum: ,,Poezia” (Benedetto Croce); ,,Structura liricii modern” (Hugo Friedrich); ,,Poeticul” (Mikel Dufrenne); ,,Conceptul modern de poezie” (Matei Călinescu); ,,Despre Poezie” (Nicolae Manolescu); ,,Limbaje moderne în poezia românească de azi” (Dumitru Micu); și ,,Sistematica poeziei” (Eugen Negrici), considerate drept indicatori canonici ai modernității. O interogare atentă a acestor lucrări demonstrează că scrierile românești se subordonează primelor trei, devenite clasice. Nicolae Drăghici mai citește pe G. Genette, R. Bartes și citează din St. Mallarmé, P. Valéry. Opresc această enumerare, deși ea nu se termină. Toate numele mari ale poeticii moderne au fost consultate, cu folos neîndoielnic, și vehicularea lor nu este un act gratuit sau paradă a erudiției. Despărțirea teoriei despre poezie de poetică a efectuat-o Ernst Robert Curtius, în „Literatura europeană și Evul Mediu latin”, deși știa prea bine că, de fapt, teoria poeziei și poetica se suprapun adeseori, dar credea, în același timp, că distincția va duce la propășirea cunoașterii.

Ar fi operantă o discuție succintă asupra distincției dintre poetică și teoria despre poezie. Și într-o accepție mai veche, noțiunea de poetică avea în vedere prozodia (gramatica poeziei-cum o numeau cei vechi) și clasificarea speciilor, uneori, era echivalentă cu însăși arta poeziei (ars poetica, art poétique). Apoi termenul prin extensiune, și-a diluat sfera: poetica este o știință al cărei obiect este limbajul literar, studiul diverselor structuri și genuri literare, dar principalul țel este audierea conștiinței poetice și a formelor ei. Astăzi se propun sensuri și mai laxe: poetica-teorie internă a literaturii, deosebită de poietică-proces de constituire a operei. Pe urmele înaintașilor, autorul caută un răspuns la: Ce este poezia? Este mai simplu să facem deosebirea dintre poezie și non-poezie, decât pe aceea dintre poetic și „poetic”; dificultatea principală nu constă în a spune ce este poezia în raport cu ce nu este poezia, ci în a sesiza granița, uneori foarte subțire, care desparte „poezia” (cu ghilimele) de poezie (fără ghilimele). De câte feluri este Poezia? Care sunt trăsăturile definitorii ale limbajului poetic? Care sunt funcțiile acestui limbaj? Are Poeziao esență? Este Poezia în întregul ei doar o suită de forme istorice? Ce se întâmplă cu Poezia în epoca modernă? Și-a pierdut specificul? Posedă ea un limbaj privilegiat, imposibil de confundat cu alte limbaje? Putem vorbi de o poezie tradițională și despre o poezie modernă ca două tipuri de poezie complet diferite? Care este raportul dintre limbajul poeziei și limbajul prozei? Pe parcursul cercetării sale, Nicolae Drăghici va răspunde, pe rând, la toate aceste întrebări, în prima parte a studiului. Pentru autorul cărții, cititorul, cu o minimă instrucție, recunoaște o bucată poetică, întemeiat pe mult-puțina lui experiență de lectură. În schimb, poeticienii preferă să nu dea crezare evidențelor și încearcă să smulgă poeziei secretul ei la nivelul cel mai intim: acela al limbajului. Amintim că G. Călinescu în „Principii de estetică” (citez din ediția EPL, Buc.,1968, pg.155) ne avertizase: „Lucrurile în poezie putem să ne hazardăm a le cataloga. Ce e poezia însăși, e o problemă care depășește mijloacele noastre.” Însă poeticienii se întreabă ce este limbajul poetic și în ce relație stă el cu limbajul în general. Dificultatea de-aici începe, noțiunea de limbaj poetic este echivocă, privește cu un ochi spre domeniul limbii, al expresivității comune și al stilului individual, iar cu altul spre domeniul poeziei, al convențiilor literare și al scrierii artiștilor. Din această dublă privire se naște confuzia dintre limbajul poetic și poezie, dintre stilistic și poetic. Această confuzie s-a născut odată cu abordarea lingvistică a poeziei. După acest preambul teoretic, autorul conchide: „Este incontestabil că poetul nu tratează limbajul asemenea prozatorului, ci face din el o materie și nu un instrument.” (p.21)  După încercarea de a defini limbajul poetic, autorul stabilește trăsăturile definitorii ale liricii europene din ultima sută de ani și cu care poezia noastră s-a sincronizat, după înlăturarea dogmatismului din anii ‘50, redobândindu-și propria identitate. Fenomenul nu s-a născut ușor: „Lirica europeană din secolul al XX-lea nu oferă un acces comod. Vorbește în enigme și obcurități.” (Hugo Friedrich). Poemul modern evită familiaritatea comunicativă a liricii de până la el. Toate aceste transformări definitorii ale liricii europene din secolul al XX-lea se vor regăsi în poezia românească a anilor ‘60-’70, poezie a cărei panoramă o oferă capitolul următor. Este un „vol d’oiseau” asupra poeziei autohtone de azi cu evoluția de la Labiș, spărgătorul de gheață al dogmatismului anilor ‘50: „Este prima conștiință de posedat a literaturii române actuale”. (Petru Poantă – „Modalități lirice contemporane”). Dar generația tânără se va despărți spectaculos de Labiș, redescoperind resursele tradiției lirice interbelice. Ultimul capitol al studiului: „Cinci poeți inovatori”, după excursul teoretic și această panoramă a liricii române moderne, grupează patru poeți ce s-au afirmat și format în climatul spiritual în deceniul respectiv: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru și Mircea Dinescu- și tot aici pe unul dintre premergători-Ștefan Aug. Doinaș. Ștefan Aug. Doinaș și obiectivarea lirismului deschide cvintetul poetic. Poezia e pentru Doinaș o combinație de „semne” menite să cuprindă „în forma lor eternul chip al lucrurilor lumii trecătoare.” (Gheorghe Grigurcu- „Poeți români de azi”). Pentru Nicolae Drăghici: „Poezia lui Doinaș este mai puțin fructul unei experiențe, cât rezultatul unui exercițiu. Exercițiu, mai întâi, în domeniul limbajului, exercițiu, apoi, de disciplinare a spiritului și de depășire a simțurilor.” (pg.72).

Al doilea poet sub lupa autorului este „Nichita Stănescu- frenezia invenției”. Privită istoric în context strict national, poezia lui Nichita Stănescu apare ca directa negație a poeticii canonice din deceniul în care autorul „Primelor iubirii” a debutat, și nu doar a aceleia. Ca negație a oricărei poetici normative. Poetul -cum s-a spus-„se lasă vorbit de limbaj”. Originalitatea autorului celor „11 elegii” constă în faptul de a fi exprimat drama eternă a omului într-un limbaj specific secolului.

Nota caracteristică a lui Marin Sorescu este poetizarea apoeticului. Cu Marin Sorescu, topiți în vocea lui, intrară sau reveniră în teritoriul liric românesc toți romanticii moderni deromantizați, toți comedianții sublimi ai poeziei universale din ultimii peste o sută de ani: de la meșteri ai persiflării și ai ghidușiei lirice, frecventați cândva de Minulescu, de Adrian Maniu și de la virtuozi ai umorului grotesc și absurd la reprezentanți ai ludicului. Prin Marin Sorescu, poezia românească și-a reînsușit propria modalitate burlescă, dându-i o versiune inedită. În disprețul tuturor normelor amestecă genurile și speciile, codurile stilistice. Prin dimensiunea ludică a creației sale, Marin Sorescu este un demn continuator al lui Geo Dumitrescu, în timp ce prin asumarea versului liber, poetul pare a fi un descendent al lui Lucian Blaga. Următorul din chintă este Ioan Alexandru și lirismul imnic. Pe toată întinderea ei, poezia lui este o tipică expresie a spiritului rural. Autorul „Imnelor Transilvaniei” este, poate, „ultimul poet al satului”; iar Mircea Dinescu este un spirit neoromantic. „Prin ce spune și mai ales cum spune, Mircea Dinescu se distinge de toți ceilalți poeți ai noștri de astăzi, de umorul și ambiguitățiile lui Marin Sorescu, de lirica subtilă a Anei Blandiana, de poemele apocaliptice ale Ilenei Mălăncioiu, ca și de poezia intelectuală și ironic-inter textuală a celor mai tineri poeți, precum Mircea Cărtărescu și alți optzeciști.” Cartea e un studiu în căutarea unui adevăr literar și nu un gest de frondă în fața unui canon literar. Faptul că Nicolae Drăghici  este  un  critic  echilibrat,  un conservator, în sensul bun, se datorează formației sale didactice. Există o armonie între atitudinea-Drăghici și critica-Drăghici. Prima este animată de un discurs vioi, convingător; cea de-a doua urmează o analiză ordonată, cu accente didactice, uneori impresionistă. Adevăratul Nicolae Drăghici este cel din această osmoză. Una peste alta, cartea este o imagine vie a liricii române moderne și neomoderne, iar poeții aleși pentru demonstrație sunt prezentați cu acea tensiune care face cu putință actul expresiei literare, în care se regăsește precum într-un cadru lăuntric fertil, care își dă și ne dă senzația de viață.