Și vine din nou noaptea în care îți e cel mai greu. Ai putea fi femeia aceea încă frumoasă, pe care o tot ocolesc cele măritate, cu o teamă mereu prost mascată de a nu le fura bărbații și cu o politețe mereu strâmb construită că sunt mai tot timpul ocupate și nu pot să împartă cu tine cafeaua singurătății.

Că ele au responsabilități și familie. Și au de făcut ciorbe și dulcețuri. Și au de dus copiii la dentist. Și au părinți de dus prin spitale. Și au bărbați care vor să le scoată în seara asta la restaurant, până târziu. Și să danseze. Și să facă apoi dragoste, ești sigură, îți și imaginezi cum. Ei au vacanțe de petrecut împreună. Și au amintiri, și casă, și drumuri, și povești, și petreceri la care tu nu vei ajunge niciodată. Tu doar te uiți la pozele lor și uneori te doare. Și știi că ai putea să ai și tu o viață la fel, că doar ai muncit mereu pe brânci să fii printre cei buni, să îți strângi de toate, dar tu nu ai nimic, doar un bichon care te așteaptă scâncind pe preșul de la ușă, săl duci afară săși facă nevoile și să alerge, nebun de aer și de viață, în ora libertății lui de zi cu zi. Și tu să îți târăști picioarele prin frunze putrede și să taci lângă el. Și să te bucuri, trist. Și, uneori, să te saluți cu câteva doamne anoste din cartier sau să îți umpli sufletul subțiat cu jalnica victorie că dintrun grup de mârlani, unul mai beat și-a lungit privirea spre tine și ția zâmbit în felul acela, știi tu. Uneori, vag, îți aduci aminte că femeia din tine n-a murit și te visezi, nerușinată, în brațele unui bărbat brutal ca o vijelie prin smârcuri. Și atunci îți e din nou greu. Ai putea jindui să ai măcar o prietenă adevărată, pe umărul căreia săți plângi nopțile în care auzi pașii singurătății prin fiecare ungher al camerei și țipetele ei de jivină răpusă. Și să te îmbeți cu ea și să hohotiți împreună de râs și de plâns, iar tu să urli, liberă ca o muiere dezlânată, cu zăgazurile cuvintelor rupte, la dracu’ de nemernic, și cu tine, târâtura mea de viață, luavar dracu’ pe toți de prefăcuți și de prefăcute, și de țoape, și de nenoroc, și de zile ale mele care vă duceți cum veniți, goale și serbede, că eu sunt a nimănui și, Doamne, tot așa voi rămâne până la capăt, singură între pereții ăștia, și mă va găsi cineva după duhoare, după mirosul de hoit, și vor sparge ușa, și voi fi umflată și neagră ca o zi de doliu, ca viața asta a mea de rahat și de nimic. Și le va fi scârbă să mă ia de acolo. Și mă vor lua… Și doar atât va rămâne din mine-o pată. Și să râzi nebunește. Și să plângi. Și să te vindeci. Și să ți se pară noaptea asta un pumnal mai ușor de suportat prin măruntaiele anului pe care tocmai îl treci, în fața unui pahar de cristal fin, cu picior înalt și subțire, în care freamătă totuși o șampanie cumpărată încă de astă-vară, cu speranța, năruită acum, că o vei împărți cu ultimul bărbat pe care viața ar mai putea să ți-l scoată în cale. Dar ai putea fi gospodina aceea prăpăstioasă și acră precum un Saturn singuratic, culegând ca o infirmieră hainele tuturor de pe podelele și de pe scaunele unde le tot lasă împrăștiate, trudind îndelung în casa ta mereu plină, muncind pentru toți, dar nefiind vreodată mângâiată de o vorbă bună. Care adoarme uneori cu un ștreang de lacrimi în gât, mare cât o viață din care dragostea a rămas o întâmplare iremediabil îndepărtată, cât să devină acum o amintire în care tu parcă nici nai existat, ori numele ți s-a stins. Ai putea avea acum tăvi înțesate de prăjituri, și frigiderul plin de bucate, și spinarea dureroasă, și respirația greoaie de nesomn, și degetele umflate de la atâta muncă, pe care singurul tău inel de aur cu filigran și piatră roșie abia mai încape, și o noapte de An Nou, ca atâtea alte nopți, în care bărbatul tău se va ridica din nou de la masă, ursuz și sec, reproșânduți nervos câte ceva, dorindu-și ca în locul tău să fie alta, visând în secret la zilele petrecute fără tine și chiar la ziua în care tu nu vei mai fi deloc, iar el va putea să dea iama prin viață, scăpat în sfârșit de obligații și mai ales de obligația de a face mereu pe soțul grijuliu, în ochii lumii, eliberat de povara de ați mai suporta ție toanele și urâțenia, și tinerețea pierdută, și grija sufocantă pentru nimicuri, și economiile, și fleacurile, și chitanțele, și pielea lăsată, și imensa prăpastie dintre voi, și lipsa ta de pasiune, și cătrăneala, și cicăleala, și în general faptul că și el și-ar fi dorit enorm să te iubească până la sfârșitul zilelor lui, și chiar așa a crezut, cu toate fibrele, demult, când ți-a pus pe deget inelul de nevastă a lui eternă, iar acum nu mai poate simți la fel, și nu e vina lui, și se mistuie în neputință și într-un destin care la rupt sufletește de tine, căci în adâncul inimii ia intrat pe furiș o altă iubire, nici el nu știe cum, nici când, pe care abia acum o înțelege și o trăiește cu adevărat, căci nu mai e venită, ca în anii tinereții, doar din frământările cărnii, ci dintr-un freamăt mult mai subtil și înalt, și asta îl doare, îl rupe în bucăți și îl sparge în cioburi, și tu îl simți cum adoarme uneori cu femeia aceea, cu care nu va fi niciodată, în pumnul închis tandru peste o poveste numai a lui, numai a lor, și cum îi vine, cât e el de bărbat, să se ascundă într-o prăpastie peste care să se prăbușească, precum un pământ plin de bolovani, tot neadevărul din viața asta a lui, la fel de strâmbă și de înnodată ca și a ta.

Dar ai putea fi bătrână, aproape a nimănui. Și dacă e așa, spune-mi tu cu ce culoare îți sângerează tăcerea când în cameră umbrele se fac mari și te înfășoară întro liniște ca de adânc, cum e când în patul tău ai loc cât să nu dai noaptea de nimeni, doar de o pernă în plus pe care nu mai are cine săși împartă cu tine visele, în casa în care mai vin arar doar câteva rude cu ochii pe scurgerea orelor, simțind mirosul trist al bătrâneții tale și apăsarea de stâncă a aerului în care zaci deseori lângă o pâine întărită și lângă un pahar cu vin aproape acrit, pe care uiți să-l mai bei, și peste care se strâng dimineața bețivane mici cât gămălia de ac și amintiri mari cât toată viața lăsată în urmă, cu prietenii care îți umpleau cândva curtea, și nopțile tale de amor cu cine știe ce târfuștină de pe la periferia inimilor tuturor, cu povestirile tale deșănțate din vremea când erai tânăr și de neînvins, și aprig ca un taur dezlănțuit, iar viața – o picătură de ambrozie pe sânul pietros al femeilor, și nu mai știai cum să respiri atunci de atâta clocot revărsat în pieptul mândru cât o țară cu cascade sălbatice, în care spumegau, dea valma, beții și partide de rummy, picioare desculțe pe marginea apelor, fum de țigară, copii, nevastă, escapade, jar, porci înjunghiați de Crăciun, cafele de dimineață, mâna ei tandră, șampanii de Anul Nou, circuite prin sindicat, cozi la pâine, scutece, lapte praf, împrumuturi, slujbele de Bobotează, mai apoi pastilele mamei, ședințele cu părinții, cumințiri, renunțări, fotografii, înmormântări, primele prăbușiri, primele dureri, până în zorii vineții ai zilelor în care n-ai mai putut să dormi înțelegând că lumea nu e veșnică și că pânzele sufletului se subțiază din ce în ce mai mult până se rup sub poveri neștiute, când mai duceai la groapă câte un om din viața ta și mai făceai cu mâna unui copil sau unui nepot, din pragul ușii, tu rămânând din ce în ce în ce mai singur și mai bătrân și mai urât mirositor a moarte, cu câteva lacrimi înghițite pe furiș, întro casă cu streșini strâmbe și cu ploi bătând pieziș până la rădăcina ușii, unde clanțele au prins rugină și rugina a prins dinți cu care mușcă acum din cana ta de tablă în care, iată, îți pui acum un strop de vin, cu teama să nu-ți tremure mâna și să nu îl verși în patul în care te va prinde și pe tine Anul Nou, lângă un păianjen traversând un colț al tavanului, cum ar traversa un imperiu de liniște tristă, în timp ce oamenii își țipă fericirea pe străzi, în pocnet de artificii, iar tu îți petreci spre tăcere o nouă tăcere despre încă o noapte care te îngăduie.

 

 

 

Metalic glasnost

 

Abia se lumina când mușca din colțul de pâine

punea pe el o lingură cu gem vinețiu

stătea în picioare

eu o priveam

cum pleca în grabă

spunând același lucru, mereu

ai grijă, încuie, da? să nu uiți!

 

și ce era de încuiat?

singurul televizor,

casa zugrăvită albastru,

o vitrină cu balerine strâmbe

și un cățel de porțelan cu ochi fumurii,

frigiderul Fram, ciorba de cartofi și varza călită,

dragostea care a durat doar 3 ani

 

dacă închizi ochii, din ea poți bea apă

poți chiar zbura,

dacă vrei,

din ea îți vor crește picioare de ciută

și unghii frumos lăcuite, doamnă,

va crește ruj

cât pentru o țară de vampe și curve, tovarășe director,

să nu ne prefacem

voi veni deseară unde ziceți

chiar dacă puțiți a hoit, a alcool

și a Dumnezeu în bocanci

buzele vă alunecă atât de încet, milenii, milenii

un limax rece pe ureche, pe gât, pe sâni

ne asamblăm din resturi, nimic nu se pierde

doar tata care a trântit ușa și zidăria a căzut

deasupra tocului, unde făceam cruce cu lumânarea

de Paște, apoi ne închinam pe furiș

și râdeam.

Asfaltul dimineții îi înghițea-înghite- va înghiți

umbrele lungi, fusta lungă, eșarfa

pe rouă

fiecare femeie era frumoasă și tristă

fiecare copil al cartierului avea o mamă grăbită

și o mamă înceată

 

în lichidul nostru amniotic toți aveam chei

ne nășteam direct cu ele de gât

prinse cu o funie de fum

când nu ne legam de trenuri, deschideam cu ele

borcanele cu dulceață pentru iarnă

de îndată ce eram singuri și mamele pășeau pe poartă

la Flamura Roșie, la Gostat, sau poate mai departe, la fabrica de pâine

 

unde mama târa uneori după ea doi foetuși străpunși

cu frunze de leandru și mușcată

ce poate fi mai frumos decât un leandru pe terasa dogorită de soare

împrăștiind sticlos și murdar sudoarea ei de muribundă

cătușe, dosar penal și pasiune

atât de dulce otrăvitor miros de dragoste

simt și acum din numele ei, Mara.

 

Ea ningea iarna peste cartier, era singura zăpadă neagră

care mi-a căzut vreodată pe față, se topea și o lingeam din aer cu ochii închiși

nici cătușele, nici gratiile nu o strângeau

mai tare ca ochii mei vii

 

mi-a luat odată o păpușă cu iriși albaștri

și o altă păpușă cu păr blond, ca al meu

toate femeile cartierului s-au adunat ca la priveghi apoi

au împărțit între ele vată pe băț

au plâns și au râs, au băut sirop de dulceață îndoit cu apă

și pentru o clipă

le-am descuiat

toate au devenit fiicele noastre

tandre și mici.