Încadrarea iconică a chipului matern, care transcende timpul și spațiul, dimensiunea patriarhală a vieții, identitatea ontologică și cosmică a actului de creație, toate acestea se regăsesc într-o poezie practicată în regimul unei confesivități tulburătoare și de-o intensitate ardentă, de-a dreptul. Teodor Dume, poetul orădean, scrie, în volumul Eu, Dumnezeu și lacrima din colțul ochiului, o poezie în care concizia sau concentrarea formală susțin un ritm sau o tresăltare continuă, de-a dreptul himerică, a confesiunilor sale poetice, dezvăluite în texte, când mai lungi, când mai scurte. Nici aerul patetic, ușoara ironie îndreptată asupra unei existențe blazate, epurate de orice fior sacru sau sentimentul alienant al conștientizării sfârșitului tot mai iminent nu sunt străine de poezia sa.

Elementul central al acestei poezii aflate la confluența religiosului cu profanul îl reprezintă căutarea neîncetată a acelor urme sau semne de sacralitate, impregnate în materia concretului, percepute sub forma unor continue explorări în teritoriul, uneori desacralizat, al realității. Explorarea apare sub forma unor ipostaze ale regăsirii de sine, ale sondării propriei memorii sau ale propriului suflet, ambele depozitare ale unui bogat tezaur de gânduri, amintiri, imagini sau trăiri, toate acestea străbătute de aceeași vibrație germinativă sau de o continuă tensiune a trăirii poetice. Nu întâmplător, o primă poezie se numește Explorare și oferă o imagine percutantă a dinamicii explorative care conturează, la nivel visceral, efemeritatea condiției umane. Resemnarea survine pe fondul sfârșitului perceput ca o liniște care eliberează și aerisește: „Sângele meu rămas viu/ ademenește moartea-/ singura care îmi umblă prin vene ca o liniște”.

Tensiunea simțirii, profunzimea stărilor și a sentimentelor exprimate, natura vizionară a unor evocări sau dezvăluiri sunt instrumentele pe care poetul le folosește în aproape întreaga sa lirică de până acum. Peste toate acestea, filonul religios se suprapune întocmai ca o cupolă de sonorități solemne și imnice, instaurând o atmosferă de-o solemnitate hieratică, în care până și cele mai obișnuite gesturi sau fapte domestice vor căpăta gravitatea unor desfășurări desprinse dintr-un ceremonial religios. Titlul este cât se poate de sugestiv, dezvăluind apropierea dintre poet și Dumnezeu, devenit aproapele fiecăruia, acel du, partener în dialogul apropierii, cum ar spune Martin Buber. Iar lacrima ar putea deveni oglinda fragilității existențiale, a limitelor și a angoaselor fiecăruia, puntea suspinelor dintre divinitate și om.

Într-un poem de atmosferă, Inscripția de pe nume, poetul, aflat într-un „paradis în destrămare” (Blaga) al unui concret tensionant și rece, încearcă să îl caute pe Dumnezeu. Privirea în oglindă dezvăluie un aer de însingurare pe care îl răsfrânge asupra strădaniilor sale. Între exteriorul mundan și lumea interioară se suprapune o prăpastie a însingurării care capătă aspecte atemporale. Întoarcerea către o interioritate frământată presupune dezvăluirea unui peisaj agonic, în care aspectele cotidianului se regăsesc sub un aer cenușiu al unei damnări invizibile și, totuși, atât de prezente, cotropitoare chiar pentru întreaga existență: „Când m-am uitat în oglindă/ l-am văzut pe Dumnezeu plângând/ împrejur nimeni/ nici chiar eu/ cel care mă priveam/ în partea cealaltă timpul/ croșeta șosete pentru un drum lung/ unde visele își au timpul lor/ poate nu o să mă înțelegeți/ dar în fiecare bătaie de inimă/ există un timp și o durere/ fără de care/ nu ai fi existat/ nici tu nici eu și nici chiar/ Dumnezeul tuturor lucrurilor/ în rest aceeași imagine plictisită/ o cruce de lemn o lumânare stinsă/ și o urmă de lacrimă” (Inscripția de pe nume).

Pentru poet, până și cele mai obișnuite gesturi fac parte dintr-o rânduială cu totul aparte, în măsură să ritualizeze existența zilnică, în cadrul căreia fapticul este doar o etapă în ceremonialul de desfășurări tainice de semne, sunete și simboluri: „Am văruit casa și gardurile/ am întors oglinzile/ am închis ușile/ am pus cheia sub preș/ am strigat-o pe fiica mea/ în gând și mai apoi/ pe Dumnezeu/ și am plecat… / în urma mea doar un strigăt de pasăre” (Un fel de rânduială).

Chipul patern transpare pe un fond elegiac al amintirii și al trăirii interioare:

„Uneori plâng/ amintindu-mi de tata/ și rareori/ de căderea unei frunze din mine” (La un alt capăt de drum), iar prezența maternă, încadrată în lumină iconică, este învăluită în misterul plecării definitive și de aceea așteptarea acesteia, dincolo de timp și de spațiu, generează trăiri insolite: „nu mai știu unde e mama/ a plecat într-o dimineață de primăvară/ și nu s-a mai întors/ poate a rătăcit drumul sau poate/ nu știe că un băiețel o mai așteaptă/ în locul în care/ timpul topise mirosul de tei/ ca pe o lumânare… ” (Sub teiul unui anonim).

O poezie de-o intensitate nostalgică practică Teodor Dume, în care resorturile afective și cele religioase sunt conjugate într-un efort de uimire continuă, resemnată sau amară, îndreptată în direcția unei lumi în care iubirea adie „ca o crenguță de cireș înflorit”.