Fragment din volumul în curs de apariție „Parfum de ambasador”, de Mircea Perpelea (fost consul în Franța șiambasador în Albania)

Acolo am găsit un consul general– care, din păcate, nu mai trăiește – cu foarte mare experiență. Un tip special, nu foarte ”comestibil” ca atitudine, însă mi-a dat sfaturi bune. Nu am fost foarte agreat, pentru că eu veneam pe o funcție un pic egală cu a lui (am fost ministru consilier). Avea vârsta pe care o am eu acum, cam 65 de ani și își dobândise gradele diplomatice datorită muncii sale. Trecuse și el printr-o
zonă administrativă, dar în cele din urmă s-a dedicat diplomației. Era gata să rămân și eu în diplomație, dar soarta a jucat un rol atunci și-a trebuit să ajung într-un alt loc, despre care o să povestesc la un moment dat. Consulul general, deci, mi-a datîncredere și „lanț”. Spunea: ”Îți dau lanț cât vrei, să-ți faci meseria!”. Ce însemna asta? Convenisem ca, la începutul lunii, să-mi fac o agendă cu ce-mi propun și unde mă
duc. El o consulta și ajusta, dacă simțea că e necesar. Iar tot ce-mi propuneam trebuia să duc la îndeplinire. Aveam prieteni, conexiuni, simpatii de la Nisa până la Narbonne. Era, de exemplu, viceprimărița din Salon-de-Provence care își luase o căsuță într-o comună din Brașov, unde îi plăcuse ei foarte mult. Iar eu îi cultivam aceste sentimente pentru România. De această localitate, Salon-de-Provence, e
legat numele lui Nostradamus. El a locuit și a murit acolo. Are un muzeu în această localitate, muzeu unde am dus multe delegații din țară să-l viziteze. La câteva localități mai departe, o româncă era căsătorită cu viceprimarul cu care am făcut o acțiune foarte frumoasă și am adus un transport de ajutoare în țară. Era greu să creezi sensibilități între marile orașe. Bucureștiul nu era prea bine vizualizat pe atunci ca metropolă. Pe vremea aceea, nu putea fi văzut într-un mare circuit economic așa cum era Marsilia. De aceea am mers pe ideea relațiilor de acest gen, cu localități mai mici, dar mai multe. Eu și grupul de prieteni, cu care făcusem tot felul de acțiuni și prin Crucea Roșie – donații la Horezu, Alunu etc., foarte multe dintre acestea le dirijam către Vâlcea, comunicam și mai ușor, pentru că știam oameni aici. Aveam prieteni și în alte județe. De exemplu, prefectul de Vrancea de atunci mi-a spus să trec pe la el să iau niște vin de-al lor, pe care să-l prezint la
întoarcerea în Franța. Totul era să creez imagine României și cred că, pe bucățica mea, am reușit ceva. S-au întâmplat lucruri inițiate de mine și după plecarea mea, cum ar fi înfrățirea comunei Alunu cu Bouches du Rhone. Cum a fost cu înfrățirea asta? Într-o zi, un domn Ilie din Alunu, care trăia în Franța, a venit pentru niște documente la consulat. Am văzut că e din Vâlcea și-am vrut să vorbim. Așa am ajuns să aflu despre el lucruri foarte interesante: că plecase din 1991 din cauza problemelor – lucrase la Schela de Foraj, ca și mine, rămăsese fără serviciu.

Atunci, în anii aceia, tranziția a stricat multe destine, a schimbat multe trasee. Ar fi vrut el să se ducă în Legiunea Străină, ăsta i-a fost primul gând. A ajuns la Aubagne unde se făceau primiri. Nu l-au primit și-a trebuit să încerce altceva, de jos, fără bani. Dar, fiind un tip muncitor
și serios când l-am cunoscut eu, avea deja firma lui de construcții cu vreo 15 oameni angajați. Vorbind cu el, mi-am dat seama că avea un sentiment de repulsie față de România. ”Nu mai vreau s-aud!”, spunea. Avea reproșuri: că l-au dat afară de la serviciu, că nu mai funcționau minele de la Alunu…, tot felul de reproșuri! Și am considerat că e cazul să încep o ”terapie patriotică”. I-am vorbit despre ce este România pentru el: mama, care-i mai trăia, amintiri, prieteni, frumusețea locurilor. I-am schimbat percepția, se pare, pentru că în satul lui a făcut, mai apoi, donații – la școală, la Căminul Cultural – a făcut acțiuni culturale, a făcut o asociație, s-a dus cu delegații din Franța acolo. A ajuns una
dintre pârghiile mele în multe dintre cele pe care le făceam. Ilie a rămas, de-atunci, dedicat comunei sale. Am câștigat un om pentru România! Ar fi mult de vorbit despre diaspora. Românii plecați din țară sunt folosiți, din păcate, doar în zona politică. România a dat Europei atât de mult, în zona umană, cantitativ, cât și calitativ. Iar cei care sunt efemeri la putere nu-i văd decât ca pe niște voturi, deși ei ar putea fi o armă extraordinară! Sigur, sunt situații și situații. Dar, în țări precum Franța, Germania, Anglia, în care legile funcționează mult mai bine decât la noi, e greu să faci balet printre ele. Trebuie să le respecți!Ca să revin: dacă din cei aproximativ 3 milioane de români plecați reușești să atragi măcar un milion cu mândria de a firomân, pot fi niște vectori foarte importanți pentru țară și acolo unde sunt plecați.
Unii au devenit primari, alții miniștri, consilieri… Diaspora ar ajuta mult mai bine prin imaginea depre România făcută afară și, dacă o parte dintre ei ar reveni în țară, să aplice ce-au învățat afară. Acum, de când cu pandemia, mulți au venit acasă și au încercat să facă treabă.

Însă-mi spun că se lovesc de tot felul de piedici și se gândesc serios să plece din nou. Ori, dacă pleacă așa, frustrați, pot face mai mult rău, pentru că nu vor mai vorbi de bine România și nici nu se vor mai întoarce. Un vâlcean pe care l-am cunoscut în Franța, Cătălin, inginer, îmi povestea că la început n-avea bani și circula pe jos. Îl și claxonau cei care treceau pe lângă el, pentru că acolo nu se merge așa. Până
și-a luat bicicletă! M-a invitat la el acasă, într-o garsonieră unde stătea cu soția, la masă. O garsonieră mică, în care a trebuit să ridice patul pentru a ne putea așeza pe niște scaune. Acum sunt mult mai bine, au crescut prin muncă și dorință de mai bine!
Un alt român, din Sălaj, locuia cu soția într-un cămin de nefamiliști. Terminase informatica, soția era medic. Studiile nu li se echivalaseră, nu lucrau la nivelul pregătirii lor, desigur. Le-a fost jenă să mă invite acasă, m-au scos la o pizza în oraș. Am cunoscut altădată o familie de
doctori, erau din Timișoara. El era singurul medic, din spitalul unde lucra, ce făcea transplant de inimă. Îmi povestea că era luat cu elicopterul când era nevoie de el la un accident de unde ar fi putut preleva inima. Doar niște exemple de români extrem de serioși.
Dinu Săraru mi-a prezentat odată un polițist din Horezu care avea o fetiță de 4 ani cu cancer. Mi-a spus că nu se putea face nimic pentru ea în țară, ci doar dacă se trata în străinătate. Am vorbit cu tatăl, m-am întors în Franța și am început să caut, printre prieteni, soluții. La un moment dat, un prieten al unui prieten, un tip care avea un supermarket undeva lângă Montpellier, a reacționat. I-am spus cazul,
i-am spus că fetița trebuie dusă la spital, unde, desigur, trebuia plătit. Omul avea o situație bună, dar nu era un milionar, să înțelegeți. La început a plătit el niște zile de spitalizare, după care s-a decis să ia acasă fetița, împreună cu părinții ei. Avea o extensie a casei, ca o garsonieră. Acolo au stat, le-a dat mașină și le-a spus să se ducă la spital de câte ori este nevoie, că se descurcă el. Din nefericire, nu s-a putut face nimic pentru fetiță, care a decedat după vreun an și jumătate de tratament. Au adus-o din Franța, am fost și eu la înmormântare.
Cum am mai spus, multe din lucruri le-am făcut pentru Vâlcea și vâlceni. Nu vreau să-mi fie Vâlcea recunoscătoare, dar aș vrea să știu că fac și alții măcar jumătate din câte am făcut eu. Poate fac, dar nu se văd, nu se simt. Eu n-am știut să-mi fac din viață imagine publică, dar sunt
milionari chiar, care trăiesc doar din asta, vezi vloggeri sau nu știu ce influenceri. Dar cine face treabă? De vorbit, are cine în România! Noi avem un deficit mare de oameni de forță! Sigur că sunt excepții, nu generalizez, că nu îmi place. Vorbeam la un moment dat despre
transferul de putere. S-a făcut vreodată vreun transfer de putere pe bază de analiză? Nu există așa ceva! Drept urmare nu există continuitate. Și suntem într-o continuă tranziție, iar tranziția este cea mai păcătoasă. Marsilia m-a făcut să văd lumea într-un fel, să văd și România, din afară, în alt fel. Și, poate, m-a făcut și pe mine să-mi dau seama cât sunt eu de român. Asta am testat-o împreună cu Ioan Rus. În 1986,
am fost selectat să fac un curs de o lună și ceva în Franța -”Cultură și civilizație franceză”- în orașul Tours. Eram reprezentanți din vreo 30 de țări. Îmi aduc aminte că Iugoslavia avea chiar doi, din Zagreb și Belgrad! Ca o paranteză, atunci am aflat că lucrurile nu stau bine între ei. Nici cele două fete nu se înțelegeau între ele! Dar, ca să revin la subiectul cu patriotismul: îmi aduc aminte de două momente în mod special. Eram, într-unul dintre ele, în Tours, într-o duminică, patru români, printre care și Ioan Rus, care era la acea vreme asistent universitar. La unmoment dat – vorbeam românește, eram chiar gălăgioși, lângă o fântână arteziană – trece o cetățeană pe lângă noi, se oprește, se întoarce și ne întreabă:

— „Sunteți români?”
— „Da!”, răspundem noi.
— „Păi, cum ați reușit să veniți în
Franța?”
— „Am venit la niște cursuri!”
Ea era fugită din România. Teroarea era atât de mare încât, când a auzit că am venit acolo oficial, ne-a întors spatele și a fugit. Dar apucase să ne spună, țin minte și acum, că e farmacistă la farmacia dlui Jeg. Peste câteva zile m-am dus la farmacia unde lucra, răcisem puțin. Știu că a fost drăguță și mi-a dat niște medicamente pe care le avea ca mostră pentru promovare. Atunci mi-a spus povestea ei, cum a fugit dintr-o excursie pe care o făcea în Iugoslavia. Noi, eu și Rus, eram ingineri, eu electro, el mecanic. Pe vremea aia se construiau în Tours centrale atomice. Au venit la noi niște reprezentanți să ne prezinte centrala. Mai erau niște ingineri printre noi. Și ne-au zis că, dacă vrem, ne pot face
documente să ne înscriem la ei. Eu și Rus ne-am uitat unul la altul și-am zis nu. Ne era frică, aveam familii acasă, Rus avea două fete, eu doi băieți. La întoarcere, am plecat cu trenul din Paris până la Roma, de unde trebuia să luăm alt tren pe traseul Belgrad-București. Eram în Roma, în trenul spre casă, și m-am dat jos să mai fumez o țigară. Colegii, pe fereastră, se uitau spre mine pe peron. Și-am vrut să fac o glumă
și le-am spus că a venit vremea să le recunosc, eu rămân acolo, am niște relații, știu limba bine. Blufam, desigur. S-au dat doidintre ei jos, speriați, au sărit pe mine:

”Tuești nebun? Vrei să ne bagi în pușcărie??”.
Astea erau vremurile atunci, apropode a fi român. Să fii român e o parte din tine. Dardacă am dorit ceva – și doresc în continuare! – în mod deosebit a fost următorul lucru: România, românii, să stea la masa rotundă, nu la colț, nu la coadă. Să fieegalitate, să fim respectați! E greu să spui mesajul ăsta chiar așa. Dar e bine să-l lași să se înțeleagă. Eu, consul în Franța fiind,un funcționar mai mic, totuși, am fost invitat la ei acasă. Și e foarte greu să te invite în intimitatea lor, te scot mai degrabă la restaurant. Ei, când ajungi la faza asta, eștiun om respectat.