Fireasca bucurie e lumina

Fireasca bucurie e lumina

ca un vânt năvălind dimineaţa pe străzile oraşului murdar

peste strigătele vânzătorilor de fier vechi şi ale beţivilor scurşi din mahmureala nopţii trecute

peste coşmarul care mi-a sfârtecat somnul peste tot, peste toate, lumina

firavă ca o adolescentă urcând

din lacurile amintirii într-o tulpină de nufăr

ca însăşi Nataşa Rostova, dumnezeibistrorea lui Tolstoi dansând într-o poiană de mesteceni albi

E tot ce nu mai poate fi dat e suprema răsplată

pentru viaţa în care

începe să nu mai încapă nimic altceva nici iubire măcar, nici credinţa măcar că mai poate să fie ziua de mâine

Iată, stau şi mă bucur ca un câine bătrân pe pragul zilei de astăzi

de lumină şi de culorile verii ce se văd tot mai palid,

mai tulbure, însă, tot mai rar…

 

Planeta Colentina

Case mici, aburoase străzi miros de rufe ude, bolţi de viţă mahalagii veseli, ţiganii, căruţaşii, cărămidarii, şuţii

Planeta Colentina se scoală greu duminica mâţă sătulă cu gheare în teci

şi răsfăţuri în ochi, Planeta Colentina

pierdută pe orbita unui vis

de golan tânăr, de poet zăpăcit. Doamne, tramvaiul Unu întoarce la Pod.

Viaţa mea nu mai întoarce niciodată acolo.

 

Strada Doamnei

Mă calcă vremea în picioare

am tot mai mult culoarea toamnei mă-ntorc să beau un vin târziu

la cârciuma din strada Doamnei Eram viteaz şi cavaler

şi luam doar romuri de trei lei din Colentina pân’ la Cer

se răsfăţau vasalii mei Acum, n-am voie la tărie

n-am voie nici măcar să văd câte-o studentă mai nurlie vreo dansatoare de prăpăd Acum nu pot decât să-nchipui un anotimp de palid ceas când tinereţea noastră nu e decât regretul ce-a rămas

Mă calcă vremea în picioare

am tot mai mult culoarea toamnei mă-ntorc să beau un vin târziu

în cârciuma din strada Doamnei

 

Elegie la Bucuresci

Pune-un lăutar pe capră şi-un moscal de bicigaş

vreau să văd iar Bucurescii să hălădui prin oraş

s-amiros Oborul verde Podul Mogoşoaiei naş la Caimata să văd fete să hălădui prin oraş

Doamne, ce destin turcit chisnovat şi elegant suferind ca o romanţă

cu aromă de Levant

Iată, dar, caleaşca vremii Vlaşca-ntr-un poştalion Dă-mi, Măria ta, firmanul să mă-nalţ într-un amvon şi să cânt nebun maneaua Marelui aed Anton

O, bolnav sunt de lungoarea viersului autohton Bucurescii au paloarea

unui veac pierdut, aton Mână caii, bicigaş

Vreau să văd iar înserarea Cum coboară pe oraş…

 

Grădina Icoanei

Vine toamna cu paşi de fiară În Grădina Icoanei se strecoară

Doamnă, lângă mesteceni stai tu Legată în clipa care trecu

Dona Misteria, numai iubitul Ştie-nceputul, simte sfârşitul Strângi copacul în braţe, mă tem Că o să te închizi în el, un totem Seva luminii în tine coboară Dona Misteria, doamnă de seară Eu te iubesc la marginea toamnei

Tu pleci mereu în Grădina Icoanei

 

Sângele Brâncovenilor

În acest oraş sudist balcanic, turcit, franţuzit, grecizat, nemţit, apoi

învăţat să cânte în pipa lui Stalin, în acest oraş minunat şi abject, gata oricând, ca pionierii,

să se predea Orientului, Occidentului ca un zar de barbut făcut din

coapsă de curvă,

Doamne, în acest oraş, deci

unde se petrece viaţa mea există, totuşi, un punct din care

universul românesc s-ar putea naşte iar un kilometru zero al tuturor jertfelor al Voievodului Sfânt şi al puilor lui despicaţi, unul după altul,

doar-doar se va găsi într-unul inima poporului român

dar ea era, dar ea bătea

numai în pieptul bătrânului Voievod Sfântul Brâncoveanu,

kilometrul zero

al sângelui care face

un altar din păcătosul, balcanicul, turcitul, rusitul, nemţitul oraş, Bucureşti…

 

Când ploua în Colentina

Când ploua în Colentina oborenii se descălţau de boierie îşi suflecau nevestele

pornind la vale, spre râul uriaş tocmai dincolo de cârciuma Focşani, de zahanaua Bran, la Pod

traversau Colentina în Lumea Nouă

a lui Andronache, a mărilor de porumb a Bărăganului scitic năvălind în oraş

a ţiganilor de mătase cu ochi languroşi Ehei, când ploua în Colentina

eu eram tânăr şi zăpăcit

beam două romuri superioare la Brotăcei, la Cavaleru’

ori şi mai rău

la cârciuma din faţa pieţei

pe urmă, făceam ca toată lumea îmi scoteam pantofii cu bot de raţă îmi suflecam pantalonii de tergal scoteam cămaşa şi o fluturam

ca pe un steag al nebuniei de douăzeci de ani