Malul cel bun al Potopului

 

Nu mai ştiu care este

malul cel bun al potopului

locul unde poţi să pui tâmpla pe nisip

şi să plângi până cineva te strigă-n corabie

nu ştiu dacă e bine sau nu

să mă aşez pe malul Potopului şi

să mă aştept pe mine să vin

din începuturi de unde şi eu am fost

un fir de praf din pustia Potopului

un fir de praf din pulberea stelelor

un punct oarecare în nemărginirea lumilor

şi firul acela de praf plânge şi-l strigă pe Noe

şi te strigă pe tine

şi urmele genunchilor mei în nisipul Potopului

sunt urmele părinţilor mei

care mă strigă şi eu nu îi aud încă

fiindcă vuietul valurilor îmi copleşeşte auzul

numai sufletul meu te pricepe

numai adâncul meu care

te-a cuprins la începuturi

când mă aflam atât de departe

de apa Potopului

şi-atât de aproape de Tine…

 

Cei mai norocoşi dintre noi

 

Cei mai norocoşi dintre noi

au fost trimişi la galere

au umplut burţile corăbiilor

ori au cărat piatră şi au făcut ziduri

toată generaţia mea

a zdrobit între degete seminţele cucutei

din revolte ne-am întors

storşi de vlagă şi prăbuşiţi

înrobiţi de patimi şi de neputinţe

Adeseori cădeam noaptea în genunchi

şi plângeam până când lacrimile noastre

umflau pâraiele

şi ele făceau şi mai mare dezastrul

Adesea, în mărăcini se aşeza

câte o pasăre grea şi urâtă

şi cântând căpăta glas omenesc

şi se uita la noi şi zicea în batjocură

de ce vă tot pierdeţi voi vremea cu viaţa

Dar abia atunci ştiam că noi suntem n

orocoşii, aleşii

cei care am tras la galere

şi am trecut potopul cu puterea noastră

pe lacrimile noastre…

 

Scheiu

 

Pe Valea Potopului

mai trec şi acum

corăbii de cenuşă şi scrum

şi se scufundă toate deodată

în albia secată.

 

Nouă nu ne-au adus smirnă

nu ne-au adus tămâie şi nici

bucate alese

doar trudă şi mere de aur

în livezile dese.

 

Năluci, suferinţă şi nopţi

înşirate veac după veac

la marile vremilor porţi.

 

Sub stele mari, cât globul didactic

oglindită în apa şerpuitoare-a potopului

sub învelişul galactic

stă răbdătoare şi neîmplinită

vatra bătrână a Scheiului.

 

Peisaj

 

În curtea bătrână

nechează un cal negru

pe cine cheamă ce vrea

nu stă în

puterea noastră omenească

să ştim

e ceaţă pe dealuri

în păduri –

nesfârşite nemaivăzute culori

plutesc în vânt

ne stau de veghe

 

În casa singură

un bătrân singur

tremură-n oglinzi

Ca mâine trece totul

şi din toate-ale tale

se-alege doar o pulbere trecătoare

şi-atunci vei afla

vei fi pretutindeni

şi nicăieri…

 

Poem de ţară

 

Ce vremuri bune

de tras pe roată

ce ţară seculară

şi milenară

ţara mea narcotică

ţara mea haotică

ţara mea patriotică

ţinut al elocinţei

unde cuvintele

călăresc faptele

şi culorile toate

se-amestecă

într-un gri infinit

ţara mea bună de trăit

dar mai ales de murit

ţara mea cu poieni multe

cu mioare călătoare

transhumante epatante

şi -mai ales- vorbitoare

ţara mea folclorică

şi foarte metaforică

ce vremuri bune

de ghicit în tarot

ţara mea mă iubeşte-ntr-atât

că mă-nghite de tot

 

O poveste

 

„fiindcă sunt pe pământ

ființe omenești care trec fără trudă

dintr-o lume în alta pe nori.

umblă pe spinările lor și într-o clipită se ivesc

din întuneric în lumină

și de pe un munte pe altul

ei grijă nu au de ziua de mâine

iar viitorul e pentru ei doar o punte

peste un râu oarecare……………. ”

Eu mă uitam nedumerit la acel semen al meu

parcă venit de niciunde

și o impietate-mi păreau scornelile sale.

Căci astfel de lucruri fabuloase

nu ar fi fost în stare să le săvârșească

nici măcar poetul burnar

când era viu

și ajungea totdeauna acasă

prin niște găuri de vierme

pe care le depista cu ușurință

în universul nostru îngust ca o scorbură

unde-și crește puii pasărea morții….

 

Cheile-n iarbă

(Poeților Gheorghe Mihai Bârlea și Gheorghe Pârja)

 

Căutam cheile căzute în iarba groasă

Cândva, în iarba înaltă într-o toamnă frumoasă

Orășelul moldav tremura-n depărtare

Ca o insectă prinsă de un paing de picioare

 

Noi aveam fiecare de mers, în istoria noastră

Viața ne părea încă o promisiune frumoasă

Dar pierdusem cheile-n iarbă – și fără chei

Mașina lumii se-ncurcă singură-n roțile ei

 

Cine știe până unde am fi ajuns

Și câtor întrebări le-am fi aflat răspuns

Dacă în grabă, pe lume, odată

Nu am fi pierdut cheile în iarba înaltă…

 

Casa cu cariatide

 

Toți iluștrii care-au trecut pe-aici

s-au dus

Și Hans, notarul, și Wilhelm, armurierul,

și Bartolomeu, episcopul

și Weber, și Schulz – care au făcut poștalioane

și calești pentru duci.

Toți cei care au mai slujit cu ceva împărăția

  • mai mari sau mai mici – s-au dus.

Și Janos, cel care făcea hamuri, și Peter – vizitiul, ș

i Miklos, vânzătorul de lumânări

și Bertha, frumoasa orașului.

Au rămas doar bârnele unse și pietrele zidurilor

și – îndesate într-o firidă – înscrisuri de pe vremuri bolnave

cu șiruri de nume și datorii în monezile timpului

cioburi de oale odihnite-n unghere de sobe

ținând de décor

mirosul de casă veche trecută prin fumul asediilor

și, într-un colț, infinit răbdător

legănat de pânza neagră de cenușă și praf –

păianjenul ghebos, urmașul acelui soi de țesători de pânze lugubre

care se vor fi legănat deasupra judelui orașului

sau îi vor fi urmărit umbra lui Gombos

cel neînduplecat, cu haine bătute cu ținte,

făcute la Viana, mai marele străjerilor

care-I hâșâia pe români de la porți.

 

Fericit în Efes

 

Poate chiar am văzut Efesul și am uitat

Poate minunile lui răsăritene mi-or fi vrăjit ochii

Eu cel avid de orașe fabuloase, de ținuturi

Cu femei încinse de soare

Întinse precum șerpoaicele pe ruine lucioase

Poate am fost poate n-am fost

Pe unde unii au fost fericiți și au exultat

Cum rar se întâmplă

Iar alții au murit nefericiți și în chinuri

Am dus poverile și fastul vieților noastre pe umeri

 

și nu am cârtit

după cât de indolent știu că sunt

și după cât entuziasm mai am pentru lucruri futile

aș fi fost probabil rob în cetate

doar piele și os un biet om încovoiat de de sărăcie și spaime

nevrednic să ridice ochii la curtezanele palatelor

dacă nu voi fi fost eu călătorul din vis în Efes

cineva din mine a fost

pentru că de undeva de pe niște țărmuri

de undeva de pe întinderi înghițite de ceață

nedeslușite vaiere îmi înconvoaie sufletul

iar fastul și fericirea acelora

mă poartă prin nori deasupra cetăților