Malul cel bun al Potopului
Nu mai ştiu care este
malul cel bun al potopului
locul unde poţi să pui tâmpla pe nisip
şi să plângi până cineva te strigă-n corabie
nu ştiu dacă e bine sau nu
să mă aşez pe malul Potopului şi
să mă aştept pe mine să vin
din începuturi de unde şi eu am fost
un fir de praf din pustia Potopului
un fir de praf din pulberea stelelor
un punct oarecare în nemărginirea lumilor
şi firul acela de praf plânge şi-l strigă pe Noe
şi te strigă pe tine
şi urmele genunchilor mei în nisipul Potopului
sunt urmele părinţilor mei
care mă strigă şi eu nu îi aud încă
fiindcă vuietul valurilor îmi copleşeşte auzul
numai sufletul meu te pricepe
numai adâncul meu care
te-a cuprins la începuturi
când mă aflam atât de departe
de apa Potopului
şi-atât de aproape de Tine…
Cei mai norocoşi dintre noi
Cei mai norocoşi dintre noi
au fost trimişi la galere
au umplut burţile corăbiilor
ori au cărat piatră şi au făcut ziduri
toată generaţia mea
a zdrobit între degete seminţele cucutei
din revolte ne-am întors
storşi de vlagă şi prăbuşiţi
înrobiţi de patimi şi de neputinţe
Adeseori cădeam noaptea în genunchi
şi plângeam până când lacrimile noastre
umflau pâraiele
şi ele făceau şi mai mare dezastrul
Adesea, în mărăcini se aşeza
câte o pasăre grea şi urâtă
şi cântând căpăta glas omenesc
şi se uita la noi şi zicea în batjocură
de ce vă tot pierdeţi voi vremea cu viaţa
Dar abia atunci ştiam că noi suntem n
orocoşii, aleşii
cei care am tras la galere
şi am trecut potopul cu puterea noastră
pe lacrimile noastre…
Scheiu
Pe Valea Potopului
mai trec şi acum
corăbii de cenuşă şi scrum
şi se scufundă toate deodată
în albia secată.
Nouă nu ne-au adus smirnă
nu ne-au adus tămâie şi nici
bucate alese
doar trudă şi mere de aur
în livezile dese.
Năluci, suferinţă şi nopţi
înşirate veac după veac
la marile vremilor porţi.
Sub stele mari, cât globul didactic
oglindită în apa şerpuitoare-a potopului
sub învelişul galactic
stă răbdătoare şi neîmplinită
vatra bătrână a Scheiului.
Peisaj
În curtea bătrână
nechează un cal negru
pe cine cheamă ce vrea
nu stă în
puterea noastră omenească
să ştim
e ceaţă pe dealuri
în păduri –
nesfârşite nemaivăzute culori
plutesc în vânt
ne stau de veghe
În casa singură
un bătrân singur
tremură-n oglinzi
Ca mâine trece totul
şi din toate-ale tale
se-alege doar o pulbere trecătoare
şi-atunci vei afla
vei fi pretutindeni
şi nicăieri…
Poem de ţară
Ce vremuri bune
de tras pe roată
ce ţară seculară
şi milenară
ţara mea narcotică
ţara mea haotică
ţara mea patriotică
ţinut al elocinţei
unde cuvintele
călăresc faptele
şi culorile toate
se-amestecă
într-un gri infinit
ţara mea bună de trăit
dar mai ales de murit
ţara mea cu poieni multe
cu mioare călătoare
transhumante epatante
şi -mai ales- vorbitoare
ţara mea folclorică
şi foarte metaforică
ce vremuri bune
de ghicit în tarot
ţara mea mă iubeşte-ntr-atât
că mă-nghite de tot
O poveste
„fiindcă sunt pe pământ
ființe omenești care trec fără trudă
dintr-o lume în alta pe nori.
umblă pe spinările lor și într-o clipită se ivesc
din întuneric în lumină
și de pe un munte pe altul
ei grijă nu au de ziua de mâine
iar viitorul e pentru ei doar o punte
peste un râu oarecare……………. ”
Eu mă uitam nedumerit la acel semen al meu
parcă venit de niciunde
și o impietate-mi păreau scornelile sale.
Căci astfel de lucruri fabuloase
nu ar fi fost în stare să le săvârșească
nici măcar poetul burnar
când era viu
și ajungea totdeauna acasă
prin niște găuri de vierme
pe care le depista cu ușurință
în universul nostru îngust ca o scorbură
unde-și crește puii pasărea morții….
Cheile-n iarbă
(Poeților Gheorghe Mihai Bârlea și Gheorghe Pârja)
Căutam cheile căzute în iarba groasă
Cândva, în iarba înaltă într-o toamnă frumoasă
Orășelul moldav tremura-n depărtare
Ca o insectă prinsă de un paing de picioare
Noi aveam fiecare de mers, în istoria noastră
Viața ne părea încă o promisiune frumoasă
Dar pierdusem cheile-n iarbă – și fără chei
Mașina lumii se-ncurcă singură-n roțile ei
Cine știe până unde am fi ajuns
Și câtor întrebări le-am fi aflat răspuns
Dacă în grabă, pe lume, odată
Nu am fi pierdut cheile în iarba înaltă…
Casa cu cariatide
Toți iluștrii care-au trecut pe-aici
s-au dus
Și Hans, notarul, și Wilhelm, armurierul,
și Bartolomeu, episcopul
și Weber, și Schulz – care au făcut poștalioane
și calești pentru duci.
Toți cei care au mai slujit cu ceva împărăția
- mai mari sau mai mici – s-au dus.
Și Janos, cel care făcea hamuri, și Peter – vizitiul, ș
i Miklos, vânzătorul de lumânări
și Bertha, frumoasa orașului.
Au rămas doar bârnele unse și pietrele zidurilor
și – îndesate într-o firidă – înscrisuri de pe vremuri bolnave
cu șiruri de nume și datorii în monezile timpului
cioburi de oale odihnite-n unghere de sobe
ținând de décor
mirosul de casă veche trecută prin fumul asediilor
și, într-un colț, infinit răbdător
legănat de pânza neagră de cenușă și praf –
păianjenul ghebos, urmașul acelui soi de țesători de pânze lugubre
care se vor fi legănat deasupra judelui orașului
sau îi vor fi urmărit umbra lui Gombos
cel neînduplecat, cu haine bătute cu ținte,
făcute la Viana, mai marele străjerilor
care-I hâșâia pe români de la porți.
Fericit în Efes
Poate chiar am văzut Efesul și am uitat
Poate minunile lui răsăritene mi-or fi vrăjit ochii
Eu cel avid de orașe fabuloase, de ținuturi
Cu femei încinse de soare
Întinse precum șerpoaicele pe ruine lucioase
Poate am fost poate n-am fost
Pe unde unii au fost fericiți și au exultat
Cum rar se întâmplă
Iar alții au murit nefericiți și în chinuri
Am dus poverile și fastul vieților noastre pe umeri
și nu am cârtit
după cât de indolent știu că sunt
și după cât entuziasm mai am pentru lucruri futile
aș fi fost probabil rob în cetate
doar piele și os un biet om încovoiat de de sărăcie și spaime
nevrednic să ridice ochii la curtezanele palatelor
dacă nu voi fi fost eu călătorul din vis în Efes
cineva din mine a fost
pentru că de undeva de pe niște țărmuri
de undeva de pe întinderi înghițite de ceață
nedeslușite vaiere îmi înconvoaie sufletul
iar fastul și fericirea acelora
mă poartă prin nori deasupra cetăților
Comentarii recente