rătăciri

 

rătăcesc prin gări străine

când se întorc (brusc) ploile toamnei

reci

(în miez de vară toridă)

cu oameni care pleacă și vin și plâng și râd necontenit

rătăcesc pe străzi cu piatră cubică

pe care cadențează potcoavele secundelor ca o herghelie scăpată de sub control

acolo unde Tâmpa atinge cu fruntea cerul albastru

infinit albastru

printre sunete de fanfare și strigăte de albatroși rătăciți

mă încurc la braț cu singurătatea într-o forfotă continuă de vieți

mă așez la coadă la (această) fericire care va veni în chip miraculos

mâine

 

aștept cu sufletul la gură vibrațiile inimilor tinere

ce freamătă în ritmul roșcovilor proiectați în cărți

și stau și stau și stau

și bat pasul pe loc

(n-am timp de tine și nici de mine

suntem ca niște sperietori de ciori zdrențuite

care fâlfâie peste ogoare sterpe

într-un teatru în care umbrele se târâie pe lângă pereți

iar urechile se lasă amețite de cuvinte amplificate de megafoane negre)

 

cuvântările cu litere mari de-o șchioapă

înșirate pe bucăți de hârtie

plutesc în roiuri de fluturi captivi

spre ceasul învierii

am învins! am învins! am învins!

mai târziu vom începe să vorbim aceeași limbă

într-un basm străbătut de la un capăt la altul de o lumină

care va uni toate culorile ce ne ies din cap, din ochi sau din inimi

așa vom țese o pânză cu nervuri de iridium

uriașă

și vom cuprinde tot universul

și vom cuprinde tot universul

 

 

 

 

 

despărțire (și un fel de blestem)

 

cât a durut până

te-am jupuit din membranele cântecului meu cu vise cât am plâns până

te-am uitat printre munții mei de singurătate cât am urlat fără

ecou în grădinile infernului din mine cu lupii gândului pierdut

cât te-am urât cu

toată iubirea alive până te-am dat

norilor

(să te plângă) soarelui

(să te ardă) lunii

(să te înghețe) cerului

(să te răstignească pe jugul carului mare)

lavă de stele de vei vedea pe bolta lui martie

e lumina ce ți-o trimit s-o cheltui pe singurătate

blestemat să fii

de-acum și-n vecii vecilor!

 

 

 

 

 

Singurătate

 

aici la mine între patru pereți

toate umbrele dau din picioare și mai ales din mâini dar secundele nu se urnesc

static sunt înțepenită între pereții ăștia albi

dezinfectați (miroase a clor și a suflet searbăd)

pista a fost anulată și înlocuită cu o ușă de fier frica poate bate cât o vrea

dacă nu știe codul nici nu-i răspund

cioc cioc

cine e acolo?

cioc cioc

nu e nimeni, nici țipenie de om

cuvintele se întind suspect de liniștite pe hârtii

nu se aude niciun urlet, nimeni nu strigă, toți vorbim în șoaptă

șșșșt… șșșșt… șșșșt

eu scriu, tu scrii

eu cânt, tu cânți

azi am uitat să mă fardez