CIOBURI

 

Călătorim în timp, înainte și înapoi,

ca un râu care curge de la ambele capete,

ca o mare care, în loc să bea izvoarele,

le umple ea, până la refuz –

ei da, am vrea noi, dar, oricum,

călătorim întotdeauna prin timp și mai puțin prin spațiu

pentru că, orice s-ar zice, putem sta, bine mersi, nemișcați într-un singur loc,

pentru cine știe câtă vreme,

dar niciodată, oricât am rămâne de nemișcați,

nu putem rămâne, nici pentru două secunde, în același timp

(de aceea le și numim „două secunde”),

nu putem opri timpul în loc,

ne aflăm în pântecele lui ca într-un supersonic,

așadar, poate că nu călătorim în timp,

dar suntem în timp și timpul călătorește,

și, chiar dacă spunem

„am călătorit de la Roma la Ierusalim, via Constantinopol”,

n-am parcurs doar distanța între orașe,

ci ne-am deplasat, în același timp (vorba vine), și într-un alt timp,

am plecat luni, la ora 10 și am ajuns vineri, la ora 14,

dar, dacă de la Ierusalim ne putem întoarce oricând înapoi la Roma,

din vinerea asta, ora 14, înapoi la lunea trecută, ora 10,

nu ne vom putea întoarce niciodată.

Cu alte cuvinte,

atâta vreme cât spațiul poate fi oricând anihilat

printr-o mărime vectorială în sens invers

care anulează efectele deplasării inițiale, revenind la punctul zero,

iar timpul nu, fiindcă este o deplasare permanentă, cu o singură direcție,

rezultă că, în realitate, nu se poate călători decât prin timp,

iar nu prin spațiu.

Dar să lăsăm considerațiile astea fizice și metafizice pentru altă dată,

acum facem o escală la Atena

să ne dăm și noi un pic în leagănul civilizației –

ei, parcă, aici e altceva,

aici, îți spun, a copilărit la dolce vita (înainte să treacă la alfabetul latin) –

desigur, dacă nu erai sclav, străin sau femeie și,

din ultimele două,

vezi bine, eu sunt ambele.

Femeile din Atena, ce-i drept,

nu prea-și băteau ele capetele frumoase cu democrația,

lor doar li se făceau capete frumoase din marmură,

dar nu te lăsa păcălit de aparențe –

lor le reveneau, de fapt, muncile cele mai importante și mai grele,

căci ele trebuiau să fie frumoase,

trebuiau să inspire deopotrivă sculptorii și poeții,

(și știi și tu, doar, ce greu e să inspiri un poet cu pretenții),

iar, dintre bărbați și femei, tot ele se ocupau mai mult cu războiul,

războindu-se toată ziua la războiul de țesut.

Uite un exemplu de meserie exclusiv feminină:

vezi cine ține Erechteionul pe creștet?

Chiar așa, cum mai întâlnești câte-o bătrână pe la noi, la țară,

ducând pe cap o găleată sau o legătură de surcele,

de ți se rupe inima de ea,

așa, aici, frumusețile cele mai eterne

(da, am zis „cele mai” că nici piatra cât dăinuie nu se știe),

frumoasele frumoaselor, zic,

poartă pe cap,

și cu ce coordonare,

și cu ce grație,

Erechteionul.

Acum, vezi tu, Cariatidele s-au dus să-și facă siesta mediteraneeană

și m-au lăsat pe mine în locul lor, să țin acoperișul Erechteionului,

și, iată, îl țin de un secol, de două, de o mie de ani,

pesemne că le-a furat somnul și le-a dus hăt, departe,

până la marginea Sistemului solar,

acolo unde fiecare noapte durează câte un veac.

Nu te mai prostii, deci, și nu mai încerca să mă gâdili,

mai bine pune și tu umărul încoace și ajută-mă,

m-a cocoșat de tot acoperișul ăsta, acuși îmi alunecă de pe creștet

și, dacă o să cadă și o să se facă praf,

după el o să se prăbușească și cerul,

știut fiind că (de la Roma la Ierusalim, via Constantinopol)

Atena e una din cele patru coloane pe care cerul s-a construit –

să te ferească Dumnezeu să cadă bolta cerească,

cupola asta de sticlă albastră,

să te văd atunci cum ai să calci prin cioburile alea,

cum ai să le mături și unde ai să le arunci –

o muncă infinit mai grea decât a lui Atlas.

 

Bag seama că mi-au tras clapa ateniencele astea, nu mai vin,

s-au dus să se bronzeze în Ciclade,

dacă au să se întoarcă vreodată

n-au să mai fie de marmură albă, ci de bronz pur –

bine faci că mă ții de vorbă

să nu adorm cu acoperișul ăsta tare în moalele capului,

habar n-ai în ce echilibru precar mă aflu:

ca un strop de ploaie pe nasul unui nor,

când a răcit și-i curge o nară.

 

Știai că, după ascensiunea Creștinismului,

Erechteionul a fost transformat în bazilică?

Și, după aceea, când latinii au cucerit Bizanțul, în reședința unei episcop catolic

și, după aceea, la urmă de tot,

sub dominația otomană, în haremul dizdarului1?

Fecioare păzind alte fecioare,

fecioare împotriva cărora, la Asediul de pe Acropole2,

s-a tras cu tunul.

Fecioarele astea au văzut cu ochii lor toată istoria,

au văzut cum s-a prăbușit lângă ele lume, după lume, după lume

și numai ele,

numai acoperișul de pe capul lor nu s-a prăbușit

fiindcă nu l-au lăsat ele să se prăbușească,

fiindcă, nicio clipă măcar, nu și-au închis ochii cutremurate,

nu și-au plecat capetele grele de atâta piatră, de atâta cer,

fiindcă nu s-au speriat nici măcar în fața tunurilor otomane

(care zdrobiseră, într-o clipă de părăsire divină, însuși Bizanțul),

să-și arunce de pe cap povara și s-o ia la sănătoasa,

ci au rămas acolo,

frumoase,

solemne,

tăcute,

drepte și neînduplecate,

la fel de statornice în neclintirea lor ca și în virtute,

mărturisind lumii întregi, fără cuvinte,

că, dintre toate, numai virtutea e eternă,

că nu poți poseda virtutea, tot așa cum nu poți poseda nici marmura,

că virtutea adevărată, în sfârșit,

e la fel de impenetrabilă ca piatra.

Iar acum au rămas singure,

nimeni și nimic nu mai stă între zidurile Erechteionului,

nimeni pe care să-l păzească,

niște ziduri numai, pustii,

și ele, blestemate să susțină un acoperiș

care nu mai acoperă pe nimeni.

Un cer care nu mai are peste cine să se prăbușească.

 

Tu ai tot cerul în ochi, doar că,

pe când cerul a văzut totul,

ochii tăi sunt inocenți, fără trecut,

de parcă acum s-ar fi deschis pentru prima oară,

de parcă n-ar mai fi văzut niciodată nimic –

ai grijă, dar, și tu porți o povară îngrozitoare

ai grijă cum ții cerul acela dublu,

cum îl cari de colo-colo, să nu se spargă,

să nu se facă zob ochii ăștia frumoși când o să-i izbească

urâțenia lumii.

Nu-ți fie frică, totuși –

ochii tăi sunt făcuți din aceeași sticlă din care este și cerul,

sticlă securizată.

  • De ce tușești?
  • Așa, am înghițit un ciob,

m-am înecat cu ochii tăi albaștrii (ce să mai, azi am mâncat sticlă) –

de când te-am văzut pe tine

n-am mai putut să țin pe frunte Erechteionul

și, nu că s-ar prăbuși cerul din cauza asta,

dar am o presimțire că, pe undeva, s-a fisurat puțin.

 

Tu ai asemenea ochi încât, când îi închizi,

aș vrea să-i pot acoperi cu pleoapele mele.

Atât.

Și, până la prăbușirea cerului,

să-L luăm pe Dumnezeu de mână și să-L aducem aici

pentru că numai El va ști să-l refacă din bucăți

ca pe un puzzle cu un infinit de piese,

numai El are răbdarea,

numai El are timpul.

 

Îți curge sânge din tălpi,

văd că te-ai tăiat deja în cioburi

și calci pe ele cum ți-ai călca în ochi (ți-am spus doar că cerul e ochii tăi),

mă aplec să îți sărut talpa

și ne vedem mai departe de drum, ținându-ne de mână,

ținându-L de mână pe Dumnezeu, ca doi copii spășiți,

și călcând tot mai apăsat peste cioburile cerului prăbușit,

cu tălpile goale.

Note:

  1. Dizdar, titlu dat de administrația otomană comandantului unei fortărețe.

      2. Al doilea asediu de pe Acropole (1826 – 1827) în care turcii, conduși de Reșid

Mehmed Pașa, au luptat împotriva grecilor; în urma acestor evenimente, Erechteionul

a fost puternic avariat, fiind renovat între anii 1837 – 1840.