Încă un sfârșit

Inima lucrează ca de obicei

plămânii, ficatul, la fel

cerul e la locul binecunoscut

iarba îmbracă pământul

văzduhul aerisit, primenit

își cheamă hoinarii acasă

păsările se privesc în ochi, se recunosc

dansează, se împerechează în zbor

fluturii își scutură firele de cobalt

prinse-n antenele vibratile…

Câtă risipă de liniște lină

ca o pulbere argintie se depune

peste case, magazine, fabrici, terase

peste vapoare, trenuri, rachete de croazieră

ploile își văd de-ale lor zi și noapte

somnul și veghea fac schimb de locații

conform unui vechi protocol

numai noi stăm în case, câte unul, câte doi-trei

am făcut noi ceva grav desigur

stăm la adăpost, în așteptarea unui sfârșit

care abia se mișcă, ademenit

de atâtea oferte de viaţă, de moarte.

 

 

O noapte surdomută

Mi se pare atât de ciudat

că încă exist, am chiar

un sentiment de vinovăţie

că nu sunt luată în seamă, în vizor

dimineaţa, mă trezesc

în aceeași cameră printre filele cărților înroșite

peste drum, în faţa vilei de curând construite –

grupuri de oameni îndoliați, lumânări, coroane

de crini și orhidee îmbrăcând gardul

pe fereastra de la stradă au lipit fotografia lui Cristi

radios, la o masă, cu o halbă de bere, la mare

purtând ochelari de firmă, pălărie albă

soţia îl jelește, se prăbușește

cei din jur o ajută, îi dau un pahar cu apă

femeia ţipă mai tare decât ambulanţele

pe bulevardele isterizate

ieri seară, una a oprit și la blocul nostru

din ea au coborât doi bărbați îmbrăcaţi în zăpadă

de pe alt tărâm, puțin obosiţi, l-au luat pe targă

pe vecinul octogenar, un bătrânel cumsecade

soția plângea în hohote

apoi s-a auzit hohotul altei femei de pe palier

întotdeauna cineva are o durere

mai mare decât a ta

bat clopotele bisericii din apropiere

mă rog pentru poetul de la Dunăre care a murit azi

nu ne agream, dar amândoi scriam poezie c

redeam că ea va salva lumea

Să o salveze de ce?

mă întreabă un păianjen lunecând

pe un fir de mătase aurie

îl privesc cu milă, îi întârzii moartea:

De ce n-ai rămas în poemul tău, nefericitule?

 

 

Concertul de la Viena

Concertul de la Viena

fără public

concertul tradițional de Anul Nou de la Viena

cu rânduri de scaune goale

 

în sala aurită, împodobită

cu trandafiri albi, roz, roșii

Riccardo Muti ridică bagheta:

Cântați cum n-ați cântat niciodată!

Riccardo Muti dirijează imperturbabil, divin

Cântați, nu e zadarnic

nimic nu se pierde-n eter

cei care au fost odată aici sunt și acum

nu-i vedem, dar aplauzele lor se aud

venind din depărtări infinite

cântați cu instrumentele voastre magnifice:

viori, violoncele, alămuri

pentru Europa ce nu va muri

cântați valsuri, polci, mazurci

Europa va dansa, va mai râde

fantoma din balcon filmează

candelabrele de cristal, apoi cadrul se mută

pe chipul tinerei flautiste

o lacrimă îi curge pe obraz, pe partitură

dar continuă să cânte

dirijorul atacă finalul apoteotic

urmează reverența, toți sunt în picioare, apoi

liniște, liniște liniște…

 

 

Suflete prădate

Zilele încep să ne părăsească

văzându-ne atât de nehotărâţi

la intrarea în great reset

așteptând echipament de protecţie

contra martiriului

o mașină neagră, elegantă

sparge bariera

lăsând în urmă o dâră albă de cocaină

întunericul ne examinează

rămânem acasă, atâta putem

ne reîntoarcem la prima extincție

din motive psiho-nostalgice

când cerul umbla cu pieptul plin

cu decoraţii pentru merite umanitare și râdea

aruncând spre mulţimea înfometată

asteroizi și guvizi auriferi

ce zile și nopţi fără rost am fost

plantați la marginea galaxiei

nicio idee salvatoare n-a ajuns până aici

nu suntem în cărţi

suntem suflete virusate, eșuate

staționăm, n-avem unde să aruncăm ancora

și totuși, fiecare, după puteri, în propriul locaș

a făcut câte ceva util, poate chiar genial

pentru multimilenara noastră planetă

copacii decapitaţi în locul nostru

depun mărturie…

 

 

În punctul de fugă

Ea vine lângă patul meu, mă ceartă

de ce râzi de mine

eu sunt chiar un lucru important

ţi-ai îngrozit părinţii, rudele

te amuză spaima lor

eu mi-am luat misiunea în serios

nu știi cât mă consum să inventez

pentru fiecare din voi un final personalizat

un așa-zis accident, o maladie albastră

câtă imaginaţie risipesc, câtă răbdare

așteptând secole în punctul de fugă

să vă atragă capcana pregătită

ce firesc vi se pare când se ofilesc

sălciile, spicele, florile sălbatice

când lișițele cad săgetate brusc

chiar și atunci când stelele alunecă pe firmament

lăsând în urmă un grațios adio de scântei

popoarele mă blamează de cum se nasc

savanții lucrează să mă extermine

nu vă puteți imagina cât e de grea și complicată

lucrarea mea la fiecare exitus

alerg peste pământ, pe ape, în furtuni

odihna se teme de mine, nu vine

nici ziua, nici noaptea, oricâte i-aș promite

habar n-aveţi ce înseamnă

să fii o moarte conștiincioasă.