Plâns de stea

Viaţa are prea multe indicatoare,

dar niciunul de întoarcere,

să mă ducă la nașterea mea,

să-ți simt plânsul, mamă,

murmur duios de stele,

să mai pot fi copil,

când mă ţineai de inimă

să nu scap visurile.

Tac, să aud cântecul de leagăn,

iubirea să mă legene pe genunchii tăi,

tainele lumii să-mi adoarmă pe buze.

Mamă, te-ai înălțat către un altfel de

mâine,

pe un fir de durere!

Zilele sunt întrebări ce-și caută rostul,

eu un punct în infinitul vieţii.

Ți-am fotografiat surâsul,

să mă-nvețe graiul fericirii,

îl developez de câte ori mi-e dor.

E în alb și negru, dar îl colorez

c-un „Te iubesc!”.

 

Lecții virtuale despre supraviețuire

printre cireșii înfloriți circulă liber

un virus anonim,

mă forțează să privesc mai mult în mine

ferestrele sunt închise,

iar inima larg deschisă către mâine,

poate poștașul îmi va aduce vești bune

mă uit pe dosul clipelor

să văd când expiră pandemia

în singurătate îmi coc fericirea

frământând stelele în vasul cel mai scump

știe cineva de unde pot cumpăra drojdie

să pun la dospit visurile pe care le credeam mărunte?

pereții mă strâng de atâta dor de a da

mâna cu Natura

doi îngeri păzitori îmi predau lecții virtuale

despre supraviețuire

ating oamenii prin visul transparen

purtând o mască de unică folosință

mi-o dau jos doar când vorbesc cu Dumnezeu

 

Cred în alb

Cred în alb, deși pe alocuri e și puțin gri.

În adânca noapte zăresc un strop de zi.

Cerbi triști se adapă din izvoare albastre

Iarna freamătă și bate tare la ferestre…

Cred în alb când îngerii îmi stau aproape

și-mi ascund poeme necitite sub pleoape.

Brazii își pun tâmplele cărunte pe-o stea

Și-mi sorb lacrimile de pe obrazul de nea.

Cred în iubire, bucată de timp real-ireal,

Din care gustă lumea, acest vis ancestral!

Clipa scrie pe fibra inimii: Există poeții

Pentru a pune cel mai frumos epitet vieții!

Cred în alb, deși pe alocuri e și puțin gri.

Mă scald în culorile toamnei încă o zi,

Iau un tren personal spre o lume mai bună

Spre ce ne îndreptăm cineva să-mi spună!

Umanitatea se află în saloanele de așteptare

Luând pilule de speranță într-o lume ce moare.

Se luptă să treacă peste noaptea cea lungă,

Luceafărul din zori cu vindecare să-i atingă.

 

Tata

Tată, nu ai mai rămas să culegi

anotimpurile mustind de viață,

să-mi așezi în glastră copilăria!

Vino, prinde-mi în păr primii ghiocei,

primăvara să danseze prin minte

un vals știut doar de noi.

În grădina din fața casei,

plivesc dorul sălbatic,

dar tot crește până la nori,

îmbrăcând câmpiile sterpe.

Te naști mereu în versul meu,

sărutând tandru fruntea cuvintelor.

Frământ metafore cu palmele viitorului

adăugând esența zărilor pierdute.

Clipele dulci-amărui le garnisesc

cu amintiri,

timpul se căznește să le sufle.

În fiecare noapte reintri în visul meu.

Încă nu am găsit o formulă să te pot păstra.

Deranjată de mersul stelelor,

adorm din nou în sudoarea răsăriturilor