Iureș

Albe, negre, bune, rele,

colorate mai puțin

sau mai mult, ușoare, grele,

vin și trec zilele… Vin

 

mereu altfel decât noi

le-așteptăm, cu ploi, cu vânt,

cu zăpezi… Și luni, și joi,

au mereu un alt veșmânt…

 

Negre, albe, bune, rele,

însorite sau nu prea

vin și trec zilele mele…

Se tooot duce viața mea…

 

 

 

Hai să ne facem timp

Hai să ne facem timp să mai și stăm

de vorbă c-un izvor, c-un pom în floare,

cu oamenii pe care îi purtăm

în suflete și-n gânduri… Mult, sub soare,

așa,-n putere, nu ni-i dat să fim

și-atunci, vreme prin gări nu-i de pierdut

nici pic cu nori… Să n-o mai irosim…

Prea iute se transformă în trecut

azi-ul ce ieri era încă departe,

încă neînrămat de nostalgii…

Hai să ne facem timp să dăm deoparte

ale acestei clipe elegii

și să ne bucurăm de drumu-n doi,

de fluturi, de poveștile-nstelate,

de-al primăverii,-apropiat șuvoi,

de tot ce-n față viața ne va scoate…

 

 

 

 

Cu-o simplă mângâiere

Mi-a adus aminte mama

iar de-a mea copilărie

fără seamăn și iar iama

dă fetița cea zglobie-n

gândurile mele, toate,

să-mi arate un „ceva”

ce îi place peste poate,

să mă ducă „undeva”

unde n-am mai fost vreodată

până-atunci decât în vis,

să-mi văd raiul înc-o dată

unde ochii i-am deschis…

Mi-a adus aminte mama

c-un alint de-a mea pruncie

magică și iar în rama

clipei zeci de stări învie…

 

 

 

 

La tine-a venit primăvara?

La mine-i aproape, aproape…

Înșiră-anișorii pe sfoara

câmpiei și-ascunde sub pleoape

seninul ce-mi trebuie mie,

vremelnicul ram să-nverzesc,

să-mi cos râuri-frunze pe ie

și iar trup și gând să-nfloresc…

O văd cum dezgroapă întruna

ai verdelui sâmburi și cântă

ferice de haru-i pe struna

luminii ce lumea-nveșmântă-n

al forfotei strai, mai aparte,

mai plin de sclipiri ca oricare…

O văd dând grămezi la o parte

de griuri uitate în soare…

La tine-a venit primăvara?

La mine-a venit și mi-e bine…

Oricine,-ascultându-i vioara

sprințară la viață revine…

 

 

 

Copilărie

Ești așa cum am crezut că ești…

Fluviu de lumină… Când zâmbești

orice chip, înseninat zâmbește

și-orice vânt de dor se domolește…

Când ți-apropii umbra-ntrebătoare

de-un copac de inimă, de-o floare

de poem, de suflet, se-ntremează

și din nou cu stelele valsează…

Ești cum am crezut, cum am sperat

c-ai putea să fii, cum te-am visat…

Strălucire… Fără doar și poate

cea mai minunată dintre toate…

 

 

 

 

 

Ține minte

Gândul mamei, nu lipsește

niciodată, puiul meu

dimprejuru-ți! Te-nsoțește

pe-orișiunde mergi… Mereu

e acolo, lângă tine,

o povață vrând să-ți dea

și se roagă să fii bine,-n

orice clipă,-n ochi să-ți stea

a seninului sclipire,

larg și sincer să zâmbești…

Gândul mamei, în neștire

se întreabă dacă ești

liniștit, de ai din toate

cele ce i-ar trebui

inimii-ți, pe săturate…

Veșnic va încercui

umbre, urme de lumină,

maluri, faruri, valuri, scări,

vorbe, leacuri ce alină,

pe-ale dorului cărări…