Femeile‑toamnă

 

Noapte de noapte, femeile-toamnă vin să îngroape

Fumul din flori, părelnica lor obosită culoare

pe când un biet parfum de răcoare

se-agață de lunga lor sfâșiată splendoare

care -pusă pe oase, ca o pătură moale,

sângerează și doare.

Femeile-toamnă merg agale pe lângă ferestre și uși

dar nu ca demult, fascinante păpuși

cu tocuri subțiri, dansând lasciv în stilete

ori tăind

cu unghiile lor ascuțit-violete

felii de bărbați aburind și de visuri din lume,

Doamne,

fumând lungi havane de om

cu istorii și nume.

Femeile-toamnă sunt din galben, târziu,

și din dune,

vin dintr-un deșert de cuvinte

tac mineral și se-ntind pe morminte

se țin de culori și le trag înapoi peste lume

ca un Sisif într-o bucătărie de bloc trist, peste brume…

când e șase și-un sfert și ele gătesc zarzavat dolofan,

râsul lor șchiop urcă nefiresc pe tavan,

cade singur, foarte singur apoi, precum singurul ban

din portofelul pudrat

amânat, răzgândit,

datorat,

amețit. Unde ți-e crinul, frumoaso,

din care-ai venit?

Femeile-toamnă îți intră în carne, în vene,

diforme, triste și reci, „ca niște balene”- cum ar zice

vecinul bețiv de la zece

catastrofal

de lucid (ca un glonț) și de rece.

Femeile-toamnă se scurg pe asfalt ca o ploaie sărată

între fi-vor mereu

și n-au fost niciodată.

 

 

 

 

Nu e toamnă, ești tu…

 

Un poem mai vechi al meu, dar numai bun pentru acum.

Ca și cum te-ai trezi într-un ochi,

undeva,

unde nu mai ai timp

să cutezi altceva

decât somn să înduri

și cenușă de flori,

Unde nu mai ai timp nici să vii,

nici să mori

Ca și cum, peste ani,

ai alege să fii

doar un abur desculț

printre fiice și fii,

rătăcind în cetăți cu prăpăstii căprui,

să te vezi în orice,

să nu spui nimănui

câtă liniște e,

cât a fost,

ce-a rămas

din țărâna de ieri

a bătăii de ceas

Să te zgârii de munți,

să te-mpiedici de brazi,

nici putere să zbori

și nici unde să cazi.

Cum orasul, și el, e doar frunză

sub pas,

să n-ai vreme să-ți iei nici măcar

bun-rămas

Să adormi lângă ea, prin prăpăstii căprui…

Nu e toamnă, ești TU.

Să nu spui nimănui…

 

 

 

Psalm de uitare

 

Până la rădăcină

l-am adunat din pământ

ca pe psalmi l-am îngânat,

ca pe vânt.

L-am legat de mine cu o mie de sfori,

mai dincoace și mai dincolo de nori,

dar tot m-am trezit

chemându-l pe tot și nimic,

pe sori,

pe ninsori.

Hai, vino, dragoste

vremea se năruie!

Atâta ambrozie iese din tine

Sunt atâtea izvoare de somn,

și de mir otrăvit

șoldul iepelor mă apasă

până ce, iată, devin o

curgătoare melasă,

stacojiu papirus strivit.

Mă scriu pe tine cu nisip și cu apă

am ochiul pitit

în grajduri sângerii de zmeură deasă.

Ah, fânul e verde

lunca e-n floare

dragul meu are răsuflare de frunză

din mâna mea dreaptă îl beau ca pe rouă,

din mâna mea stângă îl adapă o mânză.

Trupul lui amiroase a cimbru,

pasul lui e spumegare de zimbru.

Frâul lui e frământare de val,

dragul meu, Doamne, e un prunc de migdal.

Ah, lunca e-n floare și-i de-a dreapta crucilor

apele râului ne curg peste dinți

dragul meu stă în pântecul nucilor,

pașii lui se-ncâlcesc prin podbal.

Șapte mănăstiri ni se leagă de fire,

Șapte mânăstiri ca ieșite din minți

zac pe cuvintele noastre cu trepte de marmură.

Cenușa noastră

e-n 1000 de sfinți.