Cum, Doamne!?

Cum ai putut

să mă ningi

cu atâta iubire?!

Și să-nflorești

în mine

atâtea primăveri?!

Când tot albastru ăsta

din privire,

îmi răstignesc

cuvintele-n tăceri!

 

Cum ai putut

în suflet

să plămădești iertări?

Și pașii rătăciți

să îi absolvi de vină,

când întunericul

străbate depărtări,

iar ochii mei

avizi sunt de lumină?!

 

Și brațele,

brațele astea

înlănțuite de dor,

ce le-ai zidit,

Doamne,

în nemurire,

cum să-și potolească

setea de zbor,

când peste mine ai nins

cu atâta iubire?!

 

 

Am vindecat

Am vindecat

cu iubire fiecare rană

ce-ai lăsat în urma ta

când ai plecat.

 

Am vindecat soarele,

luna, stelele, florile,

albastru nemărginit

rănite de pasul tău grăbit.

 

Am vindecat fluturii

din colivie

și le-am dat aripi

să zboare spre veșnicie!

 

Am vindecat cerul

și ochilor tăi

le-am dat lumină,

ca să nu poarte în ei

niciodată, vreo lacrimă

sau vină!

 

 

Te-aș căuta

Te-aș căuta,

dar drumurile noastre

duc spre nicăieri.

Te-aș aștepta,

dar astăzi nu mai e nimic

din ce-a fost ieri.

Te-aș mai iubi,

dar totul e trecut,

e toamnă, frig, pustiu…

Și te-aș îmbrățișa

dar brațele să le deschid nu pot

sau nu mai știu…

Și-atunci te-ascund în mine

 

ca într-un templu pustiit

din care niciodată n-ai plecat,

nici n-ai venit.

Și-ascult tăcerea toamnei,

a frunzelor ce cad,

iar ploile îmi cântă

cu lacrimi de smarald.

Și-n cântecul acesta

fără de sfârșit,

m-avânt în dansul ploii

și uit că te-am iubit.