Cum, Doamne!?
Cum ai putut
să mă ningi
cu atâta iubire?!
Și să-nflorești
în mine
atâtea primăveri?!
Când tot albastru ăsta
din privire,
îmi răstignesc
cuvintele-n tăceri!
Cum ai putut
în suflet
să plămădești iertări?
Și pașii rătăciți
să îi absolvi de vină,
când întunericul
străbate depărtări,
iar ochii mei
avizi sunt de lumină?!
Și brațele,
brațele astea
înlănțuite de dor,
ce le-ai zidit,
Doamne,
în nemurire,
cum să-și potolească
setea de zbor,
când peste mine ai nins
cu atâta iubire?!
Am vindecat
Am vindecat
cu iubire fiecare rană
ce-ai lăsat în urma ta
când ai plecat.
Am vindecat soarele,
luna, stelele, florile,
albastru nemărginit
rănite de pasul tău grăbit.
Am vindecat fluturii
din colivie
și le-am dat aripi
să zboare spre veșnicie!
Am vindecat cerul
și ochilor tăi
le-am dat lumină,
ca să nu poarte în ei
niciodată, vreo lacrimă
sau vină!
Te-aș căuta
Te-aș căuta,
dar drumurile noastre
duc spre nicăieri.
Te-aș aștepta,
dar astăzi nu mai e nimic
din ce-a fost ieri.
Te-aș mai iubi,
dar totul e trecut,
e toamnă, frig, pustiu…
Și te-aș îmbrățișa
dar brațele să le deschid nu pot
sau nu mai știu…
Și-atunci te-ascund în mine
ca într-un templu pustiit
din care niciodată n-ai plecat,
nici n-ai venit.
Și-ascult tăcerea toamnei,
a frunzelor ce cad,
iar ploile îmi cântă
cu lacrimi de smarald.
Și-n cântecul acesta
fără de sfârșit,
m-avânt în dansul ploii
și uit că te-am iubit.
Comentarii recente