Suntem singuri că suntem vii

acum cărăm întunericul din beci

din odaia cu pereți coșcoviți

noi frații îl lepădam în fundul grădinii

e ca o mlaștină

se intinde

se întoarce din nou.

Doar arborii scheletici încearcă să sprijine

casa bătrânească

în care sufletul mamei își caută ființa.

În sertare bucăți de soare din scrisorile ei.

Nu suntem siguri că suntem vii

vorbim tot timpul între noi

vorbim cu morții

ne atingem mâinile.

Cuvintele cad asemenea frunzelor secerate de brumă.

Și în greieri a înțepenit cântecul.

Viața rămâne în pisica abandonată

ce doarme încolăcită

cufundată în somnul singurătății.

 

 

 

 

 

Elegie de toamnă

toamna închide cântecul greierilor în sicrie de brumă.

Cântecul de sirenă al verii se stinge pe ape.

Pe dealuri au înflorit în măceși- rănile lui Iisus.

Rugăciunile mamei -un rug aprins.

Dricul comunal nu mai are odihnă.

Aș vrea ca viețile noastre să se repete cândva.

Ne vom regăsi poate într-o primăvară

doi muguri sângerând pe-aceeași ramură.