În tăcerea luminii

 

În răcoarea dimineții,

un Potir alb strălucește

pe altarul timpului.

 

Credința nu e strigăt,

ci o suflare adâncă,

care urcă încet

spre cerul fără margini…

 

Sufletul nu cere dovezi –

doar un drum,

chiar și dacă e făcut din spini

sau din tăceri.

 

În lumina aceea

care nu arde,

ci cuprinde,

înțeleg:

cerul nu e deasupra,

ci adânc,

acolo unde sufletul

învață să vadă.

 

Și Potirul alb

nu e de porțelan,

ci din jertfă

și așteptare…

 

 

 

 

 

Când tăcerea se face rugăciune

 

Lumină cade lin peste pământul treaz,

nu ca un foc,

ci ca o atingere veche,

care știe tot ce a fost și ce va fi.

 

Doamne,

nu Te chem cu glas puternic,

ci cu tremurul unui suflet

care nu mai știe

dacă pașii îi sunt grei de lume

sau de Tine.

 

Mă aflu între două respirații:

una a durerii,

alta a speranței.

Și Tu,

Divin și necuprins,

stai în mijloc,

ca un răspuns

care nu vrea să fie grabnic,

ci adevărat.

 

Puterea nu e în braț,

ci în a îngenunchea fără teamă,

în a privi senin

chiar și umbrele

care mușcă din marginea zilei.

 

În fiecare rugăciune nerostită,

în fiecare tăcere care arde,

Tu locuiești.

 

Sufletul meu nu Te caută ca pe un miracol,

ci ca pe o întoarcere.

Ca pe o casă veche,

cu ușa crăpată de vânt,

unde o lumină mică

nu se stinge niciodată…

 

Și poate nu voi ști niciodată cine sunt,

dar dacă Te simt,

undeva în cămașa zdrențuită a inimii,

îmi va fi de ajuns.

 

Doamne,

nu-mi da răspunsuri,

ci ochi să văd

că întrebările mele

au fost dintotdeauna

pași către Tine.

 

 

 

 

 

În Grădina Adâncului

 

În noaptea fără margini,

unde stelele au amuțit,

plânsul cade greu

ca roua rece peste piatră.

 

Ghetismani nu e doar un loc,

ci o rană tăcută în fiecare om

care a îndrăznit să se roage

cu fruntea lipită de pământ.

 

Acolo, Iisus a vorbit fără glas,

iar cuvintele Lui s-au prefăcut în sânge.

Nu pentru teamă,

ci pentru iubirea care nu fuge

nici când întunericul strânge.

 

Credința nu e lumină caldă,

ci pasul care merge mai departe

chiar și atunci

când cerul nu răspunde.

 

Rugăciunea Lui a fost o luptă,

nu împotriva vrerii,

ci cu tăcerea sufletului,

cu greutatea căii,

cu moartea care cerea încuviințare.

Și totuși, a spus:

„Facă-se voia Ta!”

 

Acolo, în Ghetismani,

plânsul s-a sfințit,

sângele a devenit răscumpărare,

iar credința –

un drum care nu se clatină,

nici când infinitul pare

departe.

 

 

 

 

 

Pe Calea tainică

 

Doamne,

nu vin cu merite,

ci cu sfială,

ca un fir de iarbă atins de furtună

care totuși se ridică.

 

În mâinile Tale,

un potir se înclină,

nu plin de tăcere,

ci de timp,

de așteptare,

de lacrimi care nu se văd.

 

Credința nu e strigăt,

ci o tăcere încăpățânată

care merge înainte

când totul pare pierdut.

 

Nădejdea nu strălucește,

ea pâlpâie –

mică, dar vie,

în colțul cel mai adânc al inimii,

acolo unde Cerul se atinge

de lut.

 

Puterea nu e a celor care înving,

ci a celor care nu renunță

să creadă,

chiar și când calea se îngustează

până la o singură respirație.

 

Doamne,

uneori Te caut pe orizonturi largi,

alteori Te găsesc

într-un gest de iertare,

într-un pas făcut în tăcere.

 

Fă-mă drum,

nu piatră.

Fă-mă sete,

nu izvor închis.

 

Și dacă această cale

trece prin noapte,

fie-Ți milă,

și lasă o rază

să îmi atingă sufletul –

atât cât să nu uit

că Tu ești

acolo,

chiar și când nu Te văd,

Cu ochii orbiți…