SILOGISMUL VIEȚII

 

Toți oamenii sunt umbre care respiră,

fragmente de timp întinse pe drumuri nescrise.

 

Eu sunt om, un pas în nisipul mișcător,

un gând care dansează printre stele.

 

Prin urmare, voi deveni ecou.

Viața e premisa ce-ți pulsează în vene,

un adevăr general, mereu suspendat.

 

Fiecare zi e silogismul întrebării,

unde răspunsurile se nasc

din logica inimii care nu tace.

 

Dragostea, o premisă minoră,

fără de care concluzia rămâne

un gol orb, un punct neînțeles.

 

Dar timpul scrie propoziții în cercuri,

și în fiecare plecare

se ascunde o întoarcere.

 

Suntem silogismul unui cer uitat,

o deducție simplă, dar infinită,

doar sufletul

își știe concluzia.

 

 

 

 

ALTERITATE

 

Nu mai pot fugi de mine însumi,

Nu mai pot să mă ascund de sine,

Vai, îmi joacă feste râsu – plânsu-mi,

Doamne, eu mi-s propriul mărăcine.

 

Sunt pumnal cu două ascuțișuri –

Sunt un fel bizar de trage-mpinge,

Zac în coborâșuri și-apoi în suișuri,

Eul mă atrage, dar mă și respinge.

 

Cântecul mi-e plâns, întotdeauna,

Versu-mi alb, în versu-mi clasic râde,

Sinele-mi și sinea-mi nu-s totuna,

Sunt, pe rând, și înger, dar și gâde…

 

Cresc în mine, surde, două aluaturi,

Precum pâinea-n țăsturi oltenești –

Iar când mă privești, nu te mai saturi

Să mă ierți tu, viață, și să mă lovești…

 

 

 

 

 

DIMINEAȚA UNUI MIRACOL

 

Pe culmi de lumină, în văi adormite,

unde izvorul șoptește oglinzi,

răul coboară în carne și oase –

nici munții și nici gândul nu-l pot aboli.

 

Omul, rupt din divin, își pierde menirea,

căzând în uitarea maimuței pierdute,

știrile sumbre ne invadează trăirea,

cioplind în ființe înfiorări și neliniști…

 

Dar, într-o dimineață rece ca gheața,

când frigul lui noiembrie mușca din pământ,

când am crezut că totul e pierdut,

că Dumnezeu s-a retras într-o tăcere de marmură,

mărul meu desfrunzit, uscat de anotimpuri,

a îndrăznit să înflorească.

 

O floare albă, fragilă, nestinsă,

o șoaptă divină ce-a strigat: se poate!

Se poate să iubim, să credem,

să ne plecăm sub povara pocăinței,

să iertăm pietrele aruncate în noi

și să urcăm spre îndumnezeire.

 

Miracolul ne scrie în carne și-n suflet,

un vers dintr-o poezie veche,

semn că viața renaște acolo unde moartea

și-a pus pecetea, crezând că e stăpână.

 

 

 

 

TĂCEREA CARE DEVINE CÂNTEC

 

Să te izolezi, cuminte, în gândurile tale,

ca un izvor adânc, tandru, liniștit și mut,

ah, unde dorurile se îngrămădesc tăcute,

în fiecare frângere ascunsă în urme de lut.

 

Lumea se zbate afară, cu zbucium și vuiet,

dar tu rămâi înlăuntru-ți, copac făr’ de vânt,

privind prin feroneria complicată a minții –

ce se topește în liniștea adâncită-n cuvânt.

 

Timpul curge-n viteză, ca o apă de munte,

iar tu te încui, în tăcerea ta amplă și grea,

așteptând să se calmeze toate furtunile

și să regăsești o inimă iluminată de-o stea…

 

Îți acoperi toate dorurile cu o mantie subțire,

ascunzându-le în spatele unei uși neînchise,

până când, în sfârșit, apele lumii se liniștesc

și tăcerea devine cântec, în sânge și-n vise…

 

 

 

 

 

TÂRZIU ÎN LUME

 

E târziu în lume,

iar umbrele pășesc tăcute,

destrămând hotarul dintre zi și noapte.

Vezi-ți de treaba ta,

de brazda din inima ta,

unde sămânța luminii își caută rădăcina.

Nu fă rău nimănui,

căci orice rană lăsată altuia

e un spin în propria-ți carne.

Nu judeca.

Oglinda altora e ciobită,

dar nu-i treaba ta să o șlefuiești.

Nu disprețui.

 

Fiecare suflet poartă un foc ascuns,

și nu-ți este dat să-i măsori arderea.

Fă binele după puteri,

cu mâini trudite, dar curate,

și lasă libertatea altuia

să-și cearnă alegerea.

Nu bate toaca la urechea celor surzi,

căci răsunetul e pierdut în van.

Lasă vântul să poarte cântecul,

poate îl vor prinde alte inimi.

E târziu în lume.

Pacea e o fântână adâncă,

sapă în tine și vei găsi apa vie.

 

 

 

 

TUNEL DE INSPIRAȚIE

 

Poezia s-a născut înaintea luminii,

în respirația fără margini

a Cuvântului primordial,

unde timpul nu curgea,

ci doar pulsa,

un izvor nevăzut de sensuri.

Fiecare poet este un căutător de aur,

o făptură plămădită să treacă

prin tunelul de inspirație,

unde umbrele se cern în lumină,

iar zgura devine stea.

Acolo, în adâncimea sufletului,

harul sapă tăcut,

dezvelind din piatra vremii

firimituri de veșnicie.

Nu toți pot pătrunde în labirintul acesta,

căci cerneala lor n-ar putea scrie

pe hârtia transcendentului.

Dar cei aleși,

cei purtați de o mână nevăzută,

văd în rădăcinile creației

urmele unui singur sculptor –

Dumnezeu,

cel ce modelează fiecare cuvânt,

fiecare tăcere,

fiecare vis.

Prin tunel trecem doar noi,

cei care îndrăznim să ascultăm

în șoaptele lumii

melodia eternității,

să prindem în palme

aripile nevăzute ale poeziei

și să le dăm formă,

ca pe un dar.

Este o muncă tăcută,

aproape rugăciune,

unde freamătul inimii

întâlnește misterul divin.

Poezia nu e doar creație –

e întoarcere acasă.