Am uitat…

Am uitat să fim, mă trec fiori,

De am ajuns pământ de flori;

Dar vinovați suntem doar noi

Că ne tărâm bocancii în noroi

Și împroșcăm tot ce e sfânt.

Se înfioară morții din mormânt

Și crucile – aplecate-n țintirim

Ne-aduc aminte c-am uitat să fim;

Mărșăluim doar pe pământ.

Se zguduie planeta din țâțâni,

O locuim, însă de ea străini,

O omorâm cu fiecare clipă

Și din adânc n-o auzim cum țipă.

Ne strângem liotă la un bairam

Și în biserici la câte un hram,

Dar am uitat de Dumnezeu

Și eu și tu și tu și eu.

 

 

 

 

Oceanul de lacrimi

Un șuierat prelung în gara părăsită…

În minte-mi stăruiești, lumina mea iubită;

Trecut-au ani pe rând și parcă pe furiș,

Îmi amintesc sărutul furat în luminiș.

 

Vremea când a trecut? adeseori mă-ntreb

Și nu-i găsesc răspuns… Ascunsă într-un verb,

Te caut în zadar, că nu te mai găsesc

Pentru ca-n poala ta iar să mă cuibăresc.

 

Dar timpul trece-n goană, azi-luni, iar mâine-joi,

Oare, ne-om regăsi vreodată iarăși noi?

Pe când răsare luna mă-mbrăţișezi fierbinte,

Îns-un ocean de lacrimi e-n spate și-nainte.