Seninătate

Ai apărut, copil, pe-acest pământ,

De dincolo de zarea așteptării,

Și-n ţipăt, pentru-ntâia oară respirând,

Ai plâns cu lacrima cea dată-ntâi uitării.

 

Crescut în timp, spre soare surâzând,

Iubind și floarea câmpului, și din grădină,

Tu adormeai poveștile-ascultând,

Cu Feţi-Frumoși ori zâne din lumină.

 

Secunde-n ceas jucau șotronul, alergând

Prin anotimpul teilor în floare,

Aroma lor departe ajungând,

Spre vârstele de dincolo de zare.

 

Sosi și iarna, cu zăpezile de altădat”,

Când florile caisului ți se-așterneau pe frunte.

Dar nu ai mai plecat nici tu la colindat,

Trăind din amintirea celor sfinte.

 

Privind spre orizontul de argint, alăturea,

Cu lacrimi revărsate peste ape,

Iubit-ai pentru prima oară-n viaţa ta,

Și noaptea ţi-a fost zi și ziua, noapte.

 

Cum serile cu lună au lăsat

Raze-argintii pe ale tale tâmple,

Spre toamnă ai pornit, îngândurat,

Ca orizontul altui timp să ţi se umple.

 

Tăcut, la vatra veche așezat,

Ne-ngenuncheat nici gerului, nici iernii,

Cu suflet de copil, ţi-ai ascultat

Inima vie, clopot la vecernii.

 

Când noua primăvară ţi-a-nflorit,

Ai stat în faţa casei într-o seară

Și cu privirea largă-n asfinţit,

Vorbeai în gând, precum odinioară:

 

„— Tu, zare, nu mă chemi spre asfinţit,

Ci spre un somn mai lung decât o noapte,

Căci trupu-acesta-ți pare ostenit

Și cântecu-mi se-aude peste ape…

 

O lacrimă am dat uitării, prunc născut,

Și una dragostei, de dor, ca și durere,

Însă acum ceva am priceput:

De știi să dai putere, nu o cere.

 

Căci trupu-acesta, da, e ostenit,

Dar sufletul …, el încă ar juca șotronul vieţii,

Zâmbind și soarelui plecat spre asfinţit,

Cât și, în zori, luminii dimineţii.”

 

Voi merge, deci, spre zare, tot cântând,

În inimă cu dorurile-acele

De a afla iubire și credință pe pământ,

Căci Domnul știe rostul cântecelor mele.

 

Și -odat veți auzi și voi, tăcând,

Ecoul lor de dincolo de zare,

Cu inima de doruri fremătând,

Sub ploaia ei de lacrimi și iertare.