Trovanții, copii pământului

Ca un sfat al bătrânilor

tronează impunătorii trovanți,

adăpostesc în ei istorii,

străjuindu-le cu grijă,

cresc odată cu vremurile,

anotimp cu anotimp,

veac cu veac,

ca martori impozanți

grăiesc despre trecut

prin fiecare fir de nisip,

centimetru cu centimetru

cresc găzduind

epoci, trudă, războaie, evoluție,

stau neclintiți în calea timpului,

măsurăndu-i parcă nemărginirea

și rămân pe veci

copiii pământului.

 

 

 

 

Magie în alb

Flori albe se răsfață-ntr-o

frumoasă poveste,

albul lor țese voaluri imaginare

încercând a înveșnici clipe,

și-mpletește cununi strălucitoare

din puritate și iubire,

se scaldă albul în fericire,

o magie-ncepe să se-nfiripe.

 

Petale de flori și aripi de îngeri

plutesc în albul paradis

contopindu-se, confundându-se,

nasc emoții și vis,

timpul le-mbrățisează,

apoi se răsfiră-n secunde

și trec neobservate,

pierzându-se-n nesfârșitul abis.

 

 

 

 

 

Doină

Plânge-al țării sfânt pământ

Că-i arat de plug străin,

Pacea-i este în declin

Și se risipește-n vânt.

 

Munții pustii ne-au rămas,

Numai rugi și rădăcini,

Codrii, tăiați de străini,

Fac prin alte țări popas.

 

Ne-a secat apa-n fântâni

Țarina a sărăcit

Hambarele s-au golit,

Suntem bolnavi și bătrâni.

 

Mereu singuri, necăjiți,

Căci tinerii ne-au plecat,

Sărăcia n-au răbdat,

Suntem triști și obosiți.

 

Ne strigăm durerile

Și la cer rugă-nălțăm,

Vrem de rele să scăpăm,

Să le spele ploile.

 

Nu vrem ură, nici război,

Tot cu gândul la hotar,

Ne ducem traiul amar,

Plini de griji și de nevoi.

 

Doar doinele ne-au rămas,

Nimeni nu le poate lua,

Cât ar fi viața de grea,

Prin ele mai prindem glas.