STEAUA PIERDUTĂ

Mai sparg un timp,

mai fur un ceas,

mai răsucesc în mâini

câte o clipă.

Dar ce păcat

că-n mii de zori

mai pierd câte un vis

ascuns de frică.

Închid un ochi

purtând pe altul

o înşelătoare întrebare:

„Să fie Soare sau să fie Lună

să mă cufund iar în visare?”

Dar orice-ar fi,

oricând va fi,

de va fi azi sau

poate peste-o lună,

o simte Cerul

revărsat pe mână.

Mai sparg un timp,

mai fur un ceas,

mai regăsesc în mâini

o stea pierdută…

 

 

UN NOU ÎNCEPUT

Dinți ascuțiți

muşcă din ziduri

Se zguduie

pământul din adâncuri.

Lumea e dincolo de ele

aşteptând un nou început.

Timpul doare până la oase.

Sub priviri obosite,

o primă secundă

se zbate între viață şi moarte.

Smerenia cere îndurare.

Prin haosul creat,

răzbate doar țipătul pruncilor.

Ziduri dărâmate!

 

 

 

ÎN UMBRA DESTINULUI

Aplecat asupra lumii,

cu aripa frântă a blândului surâs,

te văd trecând

prin întunecimea uitărilor fără drum.

Atâtea ierburi încolțesc din pietrele-mi reci

şi-atâta răzbunare e-n albul orelor flămânde,

încât simt cum se despică frigul prin sânge.

E vremea zborului căzut

când aripile devin păsări oarbe

aflându-şi odihna în brațele mele.

Cu fiecare gând nerostit

îmi pare că fiecare ochi crescut în mine

mai poartă în el

drumul iertării.

O pace nesfârşită cuprinde atunci

verdele mut înrobit de zăpadă.

În liniştea nopții, la margini de stele

o umbră se-nalță purtând unde.

 

 

 

CE-AȘ FI DE N-AI FI…

Maci frământându-şi păcatul.

Taina orei târzii

încleştată-n adânc..

Șoapta caldei chemări

aşternute la mal.

Val revărsat în firescul apus,

fir de nisip nefiresc recompus…

 

Și cad şi mă-nalț…

Și cerul e gol fără roşul aprins.

Ce-aş fi de n-ai fi,

Tu, plăpândă iubire?

 

 

 

DESPĂRȚIRE

Cât timp se zbate amarnic şi ultima-ți plecare?

Departe sunt de tine, pierit în al meu glas

O pleoapă rătăcită cerşind o îndurare,

Căzută fără milă, pe bolta unui ceas.

O urmăream cu gândul şi o găseam ascunsă

 

După zăbrele vechi, pe-un drum fără de capăt

O umbră-n pribegie, de lacrimă pătrunsă

Căzută în vecie pe plânsul unui lacăt.

 

Departe sunt de tine şi grea e îndurarea…

Cât timp rămâne-n viață sărutul cel dintâi?

Un semn de spaimă-i trupul, departe de cărarea

Pe care ne plimbam şi-ți tot şopteam…„ Rămâi!”

 

 

 

SPOVEDANIE

Sub nucul uriaş, frunze adunate-n

litanie desenează genunchii absenți.

Pe ramurile scorojite

păsări se-aşază cuminți în sfințenie.

Neputințele primesc taina dezlegării.

Mâinile miros a lut crăpat de soare.

Rugina arde!

Iubirea se naşte din durere…